Astăzi, de Ajun, declar public: Iubesc, cu deasupra de măsură, Crăciunul! Și am făcut-o, cu brațele inimii, pe de-a-ntregul deschise, de când mă știu. Tocmai din timpurile uitate, cu zăpezi înalte, când odaia dinainte era binecuvântată de mireasma bradului bun, crescut liber în munți. De pe vremea ce se vrea-napoi, când „domnii” ne luau lumina. Și o făceau destul de des, dar nereușind să se atingă de lumina spiritului, chiar dacă în fel și chip au căutat să o stingă, sau măcar să-i micșoreze raza – inclusiv prin substituirea darnicului Moș Crăciun, urmașul negreșit al magilor, cu Moș Gerilă, cel tânăr și suplu -, din dorința lor neghioabă de a ne lăsa lați și lipsiți de sfânta stea călăuzitoare. Pe atunci, în timpul postului, la lumina unei lumânări, a unei lămpi cu petrol ori doar la gura sobei, într-o notă aparte de intimitate conferită căminului și, implicit, de comuniune familială ieșită din comun – se colinda larg, cu drag, și toate cântecele erau păstrate – și date mai departe – numai prin viu grai: Trei păstori se întâlniră, raza soarelui, floarea soarelui…; Bună dimineața la Moș Ajun, am venit și noi o dată…; Ia sculați, voi boieri mari, florile dalbe…; Iată, vin colindători, zorile dalbe…; Am plecat să colindăm, Domn, domn să-nălțăm…; O, ce veste minunată, lângă Viflaim s-arată…; Steaua sus răsare, ca o taină mare…; De raze mii, strălucește pomul…; Astăzi s-a născut Hristos, Mesia, chip luminos…; Coborât-a coborât, Ziurel de zi, Îngerul Domnului Sfânt… Colinzi ce ne luminau spiritul și ne înălțau speranța. Și țin să subliniez că iubesc Crăciunul și acum, la fel de mult și cu aceeași bucurie de a trăi curat și bogat pe care mi-a strecurat-o-n suflet sfintele sărbători de iarnă din toți anii copilăriei mele.
Și tot astăzi înțeleg să fac referire la o carte minunată de Crăciun: Miracolul din Betleem – Max Lucado, Editura Scriptum, Oradea, 2024, a cărei lectură, cu alură de caldă colindă, ne readuce înapoi la esența Crăciunului, la adevărata lui semnificație: Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, și nu o face încuind-o în dogme mărginite, ci răsfirând-o în cuvinte potrivite: „Iosif a mânat măgarul pe un drum abrupt care se termina la gura unei peșteri săpate cu ani în urmă de vânt și ploaie, folosită ca hambar din cele mai vechi timpuri. A coborât-o pe Maria de pe spinarea măgarului. A privit la fața ei obosită și acoperită cu praf de pe drum. S-a scuzat pentru condițiile austere. Ea i-a atins obrazul, a zâmbit și a intrat în grotă. Iosif a făcut un foc și a încălzit apă. Maria a curățat un loc pe paie și s-a pregătit de sarcina de a-l aduce pe Dumnezeu în lume. Și exact asta a făcut, având drept martori vacile și drept moașă, pe Iosif. În câteva momente, mâna celui care a agățat stelele pe cer s-a prins de degetul Mariei. Picioarele celui ce pășește pe cer se odihneau în palma lui Iosif. Nu e de mirare că îngerii au umplut cerul cu cântări de laudă și închinare.”
Și dacă vă întrebați cum de venirea pe lume a Mântuitorului s-a petrecut în astfel de circumstanțe precare, autorul cărții vă răspunde frumos și simplu: „Poate că bătaia în ușă a fost la miezul nopții. Ultima lumânare a fost stins, ultimul vas a fost spălat. Singurul sunet era trosnetul cărbunilor din șemineu și sforăitul oaspeților adormiți. Hangiul a deschis ușa îmbrăcat în cămașa de noapte. Printr-o deschizătură de câțiva centimetri, s-a uitat în întuneric și i-a spus lui Iosif: „E prea târziu. Toți dormim. Mai devreme poate aș fi găsit un loc. Dar la ora asta? Îmi pare rău!” (…) Hangiul a ratat ocazia. Mulți încă o ratează. Ei ratează șansa de a deschide ușa. Îl lasă pe Iisus să treacă pe lângă ei, ratează momentul nașterii sale. Minunea din Betleem încă se întâmplă. Dumnezeu întră în cătunele vieților noastre și ne vorbește. El vorbește prin Scripturi, apusuri, bunătatea unui prieten… Ne cântă prin colindele de Crăciun. Ne întinde mâna prin povestea Crăciunului. „Iată-mă!” ne invită Iisus. „Stau la ușă și bat. Dacă auzi glasul meu și deschizi ușa voi cina cu tine, iar tu vei cina cu mine” (Apocalipsa 3 :20). (…) Viața ta este aglomerată. Cerul știe că deja ai pe listă mai multe lucruri decât poți face. Și pentru că Cerul știe, Iisus nu vine cu o listă pe care trebuie să le faci, ci cu o listă de lucruri pe care El le-a făcut deja și pe care le va face. Moartea ta? Înfrântă. Păcatele tale? Iertate. Fricile tale? El îți va da curaj. Întrebările tale? El te va călăuzi. Iisus ridică poveri, nu adaugă la ele. „Dar e prea târziu”, spui tu. Nu, nu este. Niciodată nu este prea târziu pentru Hristos. (…) Teancul păcatelor tale nu este niciodată prea mare pentru El. Lista eșecurilor tale nu este niciodată prea lungă. Auzi o bătaie ușoară la ușa inimii tale? Este Iisus. (…) Tot ce trebuie să faci este să deschizi ușa. (…) Promisiunile de Crăciun modelează inima. Mult timp după ce oaspeții au plecat și colindătorii s-au dus acasă, și luminile s-au stins, aceste promisiuni dăinuie. Poate că ai nevoie de puțin Crăciun de acest Crăciun? (…) Fie ca și tu să găsești ce am găsit eu: speranță pentru toată viața. – Max Lucado, Miracolul din Betleem
„Noapte de vis, timp preasfânt, / Toate dorm pe pământ, / Două inimi veghează, / Pruncul dulce visează, / Într-un leagăn de vis…”