Dacă-n Ajun a bătut crivățul, în dimineața de Crăciun s-a pogorât peste lume o mare de liniște. Una neobișnuită, de început de lume, nepângărită de vreun sunet, iar gândul, dincolo de semnificațiile religioase ale sărbătorii, mi-a zburat, imediat, la tărâmurile unde nu există timp, unde anul nu este împărțit, egal, în patru anotimpuri și nici servit în porții mici, de câte 24 de ore, la insulele scandinave situate dincolo de cercul polar, încă locuite și care sunt împodobite cu nenumărate aurore boreale, în care ceasul își pierde orice însemnătate, fiindcă de la mijlocul lunii mai și până la finele lunii iulie soarele nu apune deloc, iar din noiembrie și până în ianuarie el nu răsare niciodată.
O anume încremenire temporală o aflam și eu în copilărie, tocmai în perioada celor mai lungi nopți de peste an când, cuprins de nerăbdarea plecării la colindat, așteptam sosirea serii sfinte cu privirea lipită de ceas, astfel că Ajunul ajunsese lung cât o zi de post negru. Iar astăzi, când pășesc bătrânește – încet și cu luare aminte – pe locul ulițelor de odinioară, pot spune la foc automat ce porți aflam mai-mereu ferecate (deși proprietarii nu erau neapărat sărăcuți) și care erau larg deschise; unde colindam în fața ușii întredeschise și unde căsașii ne pofteau în tindă ori ieșeau în prag și ne ascultau cu drag: „Ce mândru ați mai colindat, măi copii!”; la ce case nu primeam bănuți, dar eram omeniți cu bunuțuri: covrigi, cu migală, împletiți și înmiresmate mere „batule” sau pere „alicsandrine” alese cu grijă din podul cu fân în care iernau…
Și tot legat de „Dați, ori nu ne dați…”, și implicit de bătutul sfios, cu aripa, în fereastra sufletului, căci fiecare pereche de ochi colindători e un portal către Preaînalt, dintr-o carte primită-n dar de la Doamna Mea – din lectura căreia am descoperit varianta rusească a „dickensianului” Ebenezer Scrooge (Fiara – Nikolai Leskov) și versiunea slavă a celebrei fetițe cu chibriturile a lui Andersen (Un băiat la bradul lui Hristos – Fiodor Dostoievski) – am ales pentru astăzi câteva fragmente relevante dintr-o povestioară care m-a impresionat.
„Era în Ajunul Crăciunului și, deși încă la amiază, începuseră a se aprinde lumini în prăvăliile și în casele din micul cătun rusesc, căci scurta zi de iarnă era pe sfârșite. (…) Bătrânul Moș Panov, cizmarul satului, ieși din prăvălia sa ca să mai arunce o ultimă privire pe-afară. Chiotele de bucurie, luminile strălucitoare și aromele îndepărtate, dar îmbietoare ale bucatelor de sărbătoare îi aminteau de alte Crăciunuri, acum îndepărtate, de vremea când nevasta îi mai trăia încă și proprii lui copii erau mititei. Acum nu mai avea pe nimeni. Pe chipul lui, de obicei voios, brăzdat de mici crețuri de râs în spatele ochelarilor rotunzi de oțel, se citea acum amărăciunea. Dar se duse înapoi în casă cu un pas hotărât, trase obloanele și puse ibricul de cafea pe plita cu tăciuni aprinși. Apoi, cu un oftat adânc, se așeză în fotoliul cel mare. Moș Panov nu prea citea de felul lui, dar în seara aceasta își așeză pe genunchi vechea Biblie a familiei, și urmărind încet rândurile cu degetul arătător, reciti povestea Crăciunului. Citi cum Maria și Iosif, osteniți după călătoria lor la Betleem, nu au mai găsit loc la han, așa că pruncul Mariei s-a născut într-o iesle de boi. „Of Doamne, Doamne!” exclamă Moș Panov, „numai de-ar fi venit aici! Le-aș fi dat patul meu și aș fi învelit pruncul cu plapuma mea matlasată, ca să îi țină de cald.” Citi mai departe. despre magii cei înțelepți care au venit să-l vadă pe pruncul Iisus, aducându-i daruri de mare preț. Moș Panov se posomorî din nou. „Eu n-am ce să-i dăruiesc”, se gândi el cu tristețe. Apoi chipul i se lumină. Puse Biblia deoparte, se ridică și își întinse brațele lungi spre polița de sus, de pe peretele cămăruței lui. Dădu jos o cutioară mică și prăfuită pe care o deschise. Înăuntru se afla o minunată pereche de pantofiori de piele. Moș Panov zâmbi mulțumit. (…) „Ar trebui să îi dăruiesc acești pantofiori”, se hotărî el, în vreme ce îi punea frumos la loc și se așeza iarăși la locul lui. Se simțea obosit acum și, pe măsură ce citea, i se făcea tot mai somn. (…) Pe nesimțite Moș Panov adormi de-a binelea. Și în vreme ce dormea, avu un vis. Se făcea că mai era cineva cu el în odaie și, așa cum se întâmplă în vise, știu de îndată cine era. Era Iisus. „Ți-ai dorit să mă vezi, Moș Panov, spuse el cu blândețe. Așa că uită-te după mine mâine, va fi ziua de Crăciun și voi veni la tine. Dar să fii cu băgare de seamă, căci nu îți voi spune cine sunt.” Când Moș Panov se trezi în cele din urmă, răsunau clopotele și o lumină slabă răzbătea prin obloane. „Slavă Ție, Doamne! zise Moș Panov. E ziua de Crăciun!”. (…) Apoi fața i se lumină de fericire când își aminti de visul său. Până la urmă acesta avea să fie un Crăciun foarte special, pentru că urma să vină Iisus la el. Cum o să arate? Oare va fi prunc, ca la cel dintâi Crăciun? Sau va fi bărbat în toată firea, un dulgher, sau va veni ca marele Împărat și Fiu al lui Dumnezeu? Trebuia să stea de veghe întreaga zi pentru a-l recunoaște, sub orice înfățișare ar veni. (…) Ulița era pustie, nu se vedea nici țipenie de om. Cu excepția măturătorului satului. (…) Moș Panov deschise ușa cizmăriei, lăsând să intre un fuior subțire de aer rece. „Vino-n încoace! strigă el vesel peste uliță. Hai înăuntru la o cafea fierbinte, ca să te mai dezmorțești un pic! ” Măturătorul ridică capul și parcă nu-i venea a-și crede urechilor. Bucuros nevoie mare, își lăsă degrabă mătura și întră în cămăruța caldă. Așezat lângă soba încinsă, omul scotea aburi din hainele lui ponosite, și-și împreunase mâinile înroșite de ger în jurul cănii călduțe în vreme ce sorbea din cafea. Moș Panov se uita la el bucuros, dar din când în când îi mai fugeau ochii pe fereastră. Nu se cădea să-și piardă musafirul său special. „Aștepți pe cineva?” îl întrebă măturătorul într-un final. Așa că Moș Panov îi povesti despre visul lui. „Păi sper să vină, zise măturătorul, mi-ai făcut o bucurie de Crăciun la care nu mă așteptam. Aș zice că meriți să ți se îndeplinească visul. Și chiar a zâmbit. După ce plecă, Moș Panov puse la fiert supa de varză pentru cină, apoi merse iar la ușă, aruncând o privire în sus și-n jos pe uliță. Nu văzu pe nimeni. Dar nu era chiar așa. Cineva venea. Fata se furișa atât de încet și anevoie în umbra zidurilor prăvăliilor și caselor, că trecu un timp până ce o observă Moș Panov. Arăta istovită tare și ducea ceva în brațe. Când s-a mai apropiat, putu să vadă că ținea la piept un copilaș înfășat într-un șal subțirel. (…) Nu vrei să intri un pic?, a strigat el, ieșind în uliță să-i întâmpine. V-ar prinde bine amândurora să vă odihniți nițel la căldură, lângă sobă.” Tânăra mamă se lăsă condusă în casă și instalată în fotoliul confortabil. Fata scoase un oftat de ușurare când se așeză. „O să încălzesc niște lapte pentru copilaș, zise Moș Panov. Am avut și eu copii. Știu cum să-i dau de mâncare fetiței tale”. Luând laptele de pe cuptor, hrăni grijuliu copilul cu o linguriță, în vreme ce-i încălzea piciorușele la gura sobei. (…) Un gând fulgerător îi trecu prin minte lui Moș Panov. Își aminti de pantofiorii la care se uitase cu o seară înainte. Dar pe aceia îi păstra pentru Iisus. S-a uitat din nou la piciorușele înghețate ale fetiței și se hotărî pe loc. „Încearcă-i pe aceștia”, zise el, punând copilul și pantofiorii în brațele mamei. Pantofiorii cei frumoși i se potriveau perfect. Fata zâmbi fericită și copilașul gânguri de plăcere. „Ai fost tare bun cu noi, zise fata, când se ridică cu copilul ca să plece. Fie ca toate dorințele de Crăciun să ți se îndeplinească”! Dar Moș Panov începea să se întrebe dacă dorința de Crăciun a inimii sale urma să se mai îndeplinească. Dacă și-a ratat musafirul? Se uită neliniștit și într-o parte și în cealaltă pe uliță. Erau o mulțime de oameni, dar numai fețe pe care le cunoștea. (…) Dădeau din cap, îi zâmbeau și îi urau Crăciun fericit! Alții erau cerșetori și Moș Panov se repezi în casă să le aducă supă fierbinte și câte un coltuc generos de pâine, grăbindu-se iar afară ca să nu piardă pe străinul cel important. Mult prea repede căzu întunericul de iarnă. (…) Într-un sfârșit, merse încetișor înapoi în cămăruța lui, închise obloanele și se afundă obosit în fotoliul lui. Deci până la urmă fusese doar un vis. Iisus nu venise la el. Și apoi deodată avu sentimentul că nu mai este singur în odaie. Acesta nu mai era un vis, căci avea ochii larg deschiși. La început păru să vadă în fața ochilor lungul șir de oameni care veniseră la el în ziua aceea. Îl văzu din nou ca aievea pe bătrânul măturător de drumuri, pe tânăra mamă cu copilașul ei, și pe cerșetorii pe care îi hrănise. În vreme ce se perindau pe lângă el, fiecare îi șoptea: „Nu m-ai văzut, Moș Panov?” (…) Atunci un alt glas îi răspunse. Era glasul din visul lui – glasul lui Iisus. „Flămând am fost și mi-ai dat să mănânc, a spus el. Gol am fost și m-ai îmbrăcat; înghețat am fost și m-ai încălzit. Am venit la tine astăzi în fiecare din cei pe care i-ai ajutat și i-ai omenit.” Apoi se așternu tăcerea. Nu se mai auzea decât ticăitul ceasului cel mare. O imensă pace și bucurie părea să fi învăluit încăperea, revărsându-se din inima lui Moș Panov, până ce îi veni să cânte și să râdă și să danseze de bucurie. „Va să zică până la urmă tot a venit!” fu tot ce putu spune.” – Crăciunul lui Moș Panov, Lev Tolstoi – Povestiri rusești de Crăciun, Editura Contra-Mundum, București, 2022
„… Și la anul să venim, bucuroși să vă găsim!”
Până atunci: Noroc bun pe calea Noului AN! Și să trăim frumos, să-nflorim sufletește!