Întâmplător, sau poate dimpotrivă, a căzut prima zăpadă tocmai de ziua noastră. Din cer a pogorât, ca un dar de mare preț, albul (neînceput și nemărginit) ce purifică, ce acoperă și netezește, ce înfrumusețează…
Încântați de cadou, dornici de drumeție, dimineața devreme și într-o atmosferă duminicală, de catedrală – în care și clopotele parcă bat mai ponderat -, am urcat în munții cei cărunți, călcând cărare, inspirând adânc curatul și contemplând îndelung înaltul, ramul, dealul, satul…
Pe drumeagul de sub culme și privind mereu înapoi, spre piramida Măgurii – ce stă de strajă la hotarul dintre Rodna și Maieru -, ne-am îndreptat spre Vf. Capul Beneșului (Munții Rodnei). Denumirea purtată de acest munte, ce aduce la înfățișare cu Oușorul Suhardului și care este legat de Vf. Ineu prin Culmea Curățel, provine de la numele unui fost proprietar. Cum Rodna, o multiseculară așezare minieră, a atras meseriași și negustori din toate zările imperiului, este lesne de înțeles de ce acest munte a căpătat un astfel de nume. Charles de Gaulle al Cehoslovaciei, de pildă, s-a numit Edvard Benes, acesta având funcția de președinte în momentul ocupării țării de către Germania Nazistă, calitate păstrată în exil și reluată, în deplinătatea ei, la finele războiului.
În pelerinajele noastre pe culmile carpatine, nu o dată am aflat afișate tot felul de însemne naționale, lipsind însă, uneori, chiar tricolorul românesc. Din acest motiv, de ceva timp, obișnuim să așezăm câte o fâșie de tricolor pe fiecare vârf de munte – fie el mic sau mare – pe care, împreună, l-am cucerit. Ieri a venit și rândul crucii înălțate în Vârful Lazului.
De-a lungul unei singure zile, cu cei trei părtași de munte, am avut parte și de ninsoare, de acalmie și de soare, și de nori joși, frig și viscol; și de priveliști limpezi și largi, și de cadre barate brusc de pâclă la doar câțiva metri depărtare; și de popasuri viu și meșteșugit povestite, și de momente de liniște, de reculegere petrecute doar în tovărășia minții și sufletului tău, a pașilor ce scârțâie pe omăt și a lătratului depărtat de câine.
În tăcerea iernii, ce cade ca un capac peste munți, fiecare fir uscat de iarbă este încoronat împărat și fiecare brad este împodobit, de mâini necunoscute, cu noblețe.
Cernit și legănat de vânt, codrul doarme adânc acum. Ca prin vis, ca o părere – cum spunea mama -, arareori mai aude câte un fâlfâit precipitat de aripi (ieri am zărit o găinușă de munte) ori trecerea unei perechi îndrăgostite de căpriori.
