Cu mulți ani în urmă, bunicul Macedon mă învăța: „Nu-i destul, dacă omul doar se înfruptă dintr-o tăpsâie cu cartofi copți în ler și o cantă cu moare de cureci. E musai să-și plece și genunchii, să-și pună căpăstru la năravuri și la gura bogată și spartă.”
Postul are mai multe componente, fiind, înainte de toate, o provocare și o reală probă de încercare. Nu sunt nici atât de lesne – precum par – și nici grele din cale-afară (precum suntem tentați să credem) silințele de potolire existențială și de schimbare comportamentală. Ambele străduințe sunt însă absolut necesare căci, pe de o parte, numai liniștea limpezește, lăsând sedimentele cu deșertăciuni să se depună și, pe de altă parte, doar adierea de vânt alungă ceața și descoperă zările.
Postul înseamnă și o încercare de înfrânare. Nu doar la hrană și la patimi, ci și la gânduri și cuvinte. Ne putem propune, pentru început, ca o zi pe săptămână să nu gândim și să nu povestim nimic despre ceilalți, să nu le purtăm grija și să nu-i judecăm sub nici o formă, ci dimpotrivă: să fim mai iertători, mai îngăduitori, mai înțelegători…
Perioada de post este propice și pentru primenirea conștiinței, pentru dobândirea seninului sufletesc. Putem porni pe acest drum anevoios prin a căuta să ne eliberăm de țeluri meschine și ținte îndepărtate, de ambiții fără rost, de invidia care roade, de lăcomie, de noianul de griji… În Biblie se spune în acest sens: „Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei. (…) Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui?” (Matei – 6 : 27, 34)
Postul este și un răstimp potrivit pentru a exersa bucuria de a exista, starea de mulțumire și sentimentul de sinceră recunoștință; pentru a ne așeza fiecare lângă sufletul său și pentru a discuta în tihnă cu Dumnezeu. Doar câteva clipe, la debut, și apoi tot mai mult, pe măsură ce ne deprindem cu o astfel de întovărășire și îndeletnicire.
Tot acum e momentul oportun și pentru o cură de smerenie, pliată pe un exercițiu de dăruire. Un prim pas pe calea generozității constă în a acorda mici și multe atenții aproapelui nostru: un compliment, o laudă, un buchet de flori, un surâs, o vorbă de încurajare, o mână de ajutor, un lucrușor de care are nevoie, o porție dintr-un fel de mâncare care ne iese bine și alte asemenea gesturi încărcate de bunăvoință. Abia după aceea putem urca pe palierul următor: de a milui, fiecare după cât are, pe străinul aflat în nevoie. Și să nu uităm că în lumea largă este, cu siguranță, măcar un om mai sărman decât noi.
Și în timp ce veghem la ce ne zboară prin minte și la ce scoatem pe gură, ne putem preocupa și de ce băgăm în orificiul de sub nas, vorba unui amic mucalit. Nimeni nu ne cere să viețuim timp de câteva săptămâni doar cu apă și pâine uscată, dar nimic nu ne împiedică să facem acest lucru o singură zi ori chiar o săptămână întreagă, până la prânz, iar dacă nu suntem în stare să ținem întreg postul e bine primit – și de folos pentru trup – să-l ținem parțial și personalizat: luni, miercuri și vineri, de pildă, conform canoanelor, și un regim lacto-vegetarian în restul zilelor din săptămână. Important nu este cât și cum, ci dacă încercăm și ne străduim, fiecare după putință, fiind de netăgăduit că o perioadă de prohibiție culinară și bahică are evidente efecte benefice pentru existența noastră.
Nu cred că există om de pe suprafața pământului care să nu năzuiască la un trup sănătos, la un cuget curat, la un spirit ușor, înnoit, luminat, guvernat de pace și armonie, și pe care le poate afla numai dacă ajunge într-un avanPost.
Despre schimbarea sinelui este vorba și în cartea „Colind de Crăciun”, la care am făcut referiri repetate, și pe care, în continuare, o recomand cu toată dragostea, chiar și celor care nu prea sunt copleșiți de magia sfintelor sărbători. Recent, am descoperit că a mai făcut-o cineva, și nu oricine, și nu oricum, cu mult înaintea mea:
„Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun – dintotdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră și din zgură să fii și nu poate să nu te frângă – care trec cu bine. În ziua de douăzeci și patru citesc ca în fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens și nici de data aceasta nu izbutesc să-mi țin ochii neumeziți de lacrimi. (…) Cititorul pricepe că, la Dickens, toți până la urmă se mântuie, pentru că toți în prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu bine. Răul și Răii n-au fost decât aparențe trecătoare. (…) Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de de 24 decembrie Colindul de Crăciun fac și eu o faptă bună – poate singura mea faptă bună, lăsând la o parte luarea Sfintei Împărtășanii și cuvintele de încurajare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabilele și sentimentalele mele lacrimi la sfârșitul lecturii nu-mi este rușine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.” – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.