Culmea crucilor de fier a Colibiței

Dacă ne oprim un moment și ne rotim privirea dăm, răsfirate peste tot, de dovezile dualității în care ființează omul și lumea lui: pământ și apă; viață și moarte sortită pentru femeie și bărbat; trup (efemer) și spirit (etern), sălășluind în timp și spațiu; răsărit (soarele) urmat de asfințit (luna) pe întreg cuprinsul dintre cei doi poli; albul (lumina) are ca oponent negrul (întunericul); Dumnezeu (virtuțile) se luptă cu diavolul (viciile); binele și frumosul alternează cu răul și urâtul; plăcerile și bucuriile (aversul) vin la pachet cu suferințele și necazurile (reversul); drepturile sunt însoțite de îndatoriri… Și toate astea dinadins compuse, pentru a exista egalitate și echilibru.

În aceeași logică firească a lucrurilor, fiecare drum are două capete și fiecare început are și un sfârșit. Izvorul ni-l cunoaștem. Și destinația finală o știm. Mai rămâne doar întreg conținutul traseului să-l descoperim.

Personal, m-am aflat în aceeași situație cu privire la versantul stâng al Lacului Colibița. Cunoșteam capetele crucificate, căci pe Capul Dealului urcasem cu Andrei, în urmă cu doi ani, dar cum poteca era traversată de copaci smulși de vânt din rădăcini ne-am desistat de la înaintare, iar în primăvara acestui an, pe o ploaie măruntă și cu o trupă de prieteni, mi-a fost dat să ajung și pe Piatra lui Orban. Nu știam însă că între cele două puncte de belvedere, străjuite de câte o cruce înaltă de metal, curge cuminte o cărare de culme, bine umbrită și mărginită, la tot pasul, de bulzi de piatră.

Am descoperit acest lucru, de curând, când însoțit de doi părtași de munte am lăsat o mașină dincolo de baraj, lângă indicatorul de traseu, continuând cu cealaltă până în Poiana Slătiniței unde drumul pietruit intersectează poteca ce vine dinspre Mița, facilitând în acest fel recuperarea, cu mașina lăsată la locul de sosire, a celei parcată în punctul de plecare. Lăudabil și îmbucurător este faptul că se lucrează la drumul ce duce de la Barajul Colibița înspre locul de confluență a pâraielor Pănuleț și Colbu, proiect ce va pune în valoare, din punct de vedere turistic, întreg conturul Lacului Colibița.

Durata traseului este de aproximativ cinci ore. Noi, făcându-l în sens invers și sărind peste porțiunea dintre satul Mița și Poiana Slătinița, am micșorat semnificativ timpul de parcurs.
Crucea din Vârful Piatra lui Orban (1463 m altitudine) – capătul din sus a culmii „PeNeListe”, dacă limita de jos (Capul Dealului) o poreclim „Pietricica lui Câțu”
Sub noi, prăpastie adâncă și păduri întinse. În depărtare, Lacul Colibița și relieful vălurit al Munților Bârgăului.
În prim plan câteva cercuri diferit colorate.
Un rotund de lariță, sau zadă cum i se mai zice, singurul rășinos ce-și pierde toamna acele.
Și un rotocol de poiană plină de pace.
Ce mici par toate nimicniciile de aici. Oare cum se văd din cer?!
El, lângă umărul ei.
Între cele două cruci de fier, poteca traversează Aria Protejată Valea Repedea.
Copacii ce mor de bătrânețe, urmele de sălbăticiuni și clăile de pietre cimentate, năpădite de licheni și mușchi, amplifică senzația de izolare, de părăsire.
E minunat să „drumețești” pe o așa cărăruie.
Și într-un asemenea decor liniștit.
În porțiunea centrală a traseului întâlnim un alt luminiș ce oferă vederi largi spre lac: Vf. Stânca Halău (1210 m altitudine).
Dincolo de lac se înalță Muntele Căsarul (1583 m altitudine).
Curioase sunt denumirile date locurilor. Cuvântul halău înseamnă o plasă de prins pește ori un jgheab făcut dintr-un trunchi de copac scobit. Cum de pescuit pe munte nu poate fi vorba, rămâne în picioare, ca și stânca golașă din imagine, a doua versiune expusă.
Sub Stânca Halău mai aflăm o poiană liniștită, cu deschidere generoasă spre lac.
E crescută din lemn și, totuși, tare ca piatra.
Un brad greu de cuprins cu brațele.
Contemplare celestă prin vălul pădurii.
Crucea din Vârful Capul Dealului (1140 m altitudine).
Și acest vârf oferă priveliști pitorești de panoramă.
Nu îmi plac defilările, ci trecerile în revistă. Consider firesc ca tot ce este statornic și valoros să stea pe loc, și trecătorul să-i dea onorul. Asta am făcut și noi, timp de câteva ore, călcând cadențat cărarea și privind îndelung spre dreapta dominată de Culmea Căsarul-Măgurița-Arșița.
Unind albastrul.

Vă „jur pe bucățica mea de rai” (vorba lui Victor Hugo) că traseul, pe care sumar l-am prezentat, merită să devină un veritabil loc de promenadă montană.

Până atunci, înțeleg să redau o urare de bine din Biblie: „Încolo, fraților, fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți uniți într-un gând și o simțire, trăiți în pace … ” (Apostolul Pavel, Corinteni II, 13 : 11)