Cântecele de cătănie din Ardeal sunt încărcate de emotivitate. Două dintre cele mai cunoscute spun: „Când era ca să-mi petrec / Da mi-o venit ordin să plec. / Ordin de la-mpărăție / să mă ducă-n cătănie.” (Ionuț Fulea) și respectiv „Frunză verde ca iarba / Tună drace-n ce-i tuna, / Tună-n hiru (firul) paiului / Și-n condeiu neamțului / Să nu poată altu scrie / Alți feciori în cătănie. / Mie cucu mi-o cântat / Neprânzit și necinat / În cătane de plecat. / Mie cucu mi-o horit /Necinat și neprânzit / În cătane de pornit. ” (Grigore Leșe)
Nici unul dintre noi nu știm ce ne așteaptă și încotro ne vor duce pașii nemiloși ai istoriei. Bunicul a îmbrăcat două uniforme pe parcursul primului război mondial și a stat cătană timp de șase ani. Cu regimentul din Budapesta la care a fost încorporat în anul 1915 a participat la luptele date pe fronturile din nordul Italiei: Udine, Tirol și Piava (la poalele Alpilor Dolomiți) unde a căzut prizonier în octombrie 1918, fiind deținut în lagărele din Avezzano și ulterior Marino – un sat cățărat pe o culme, de unde se vedea Roma, după spusele lui. După întoarcerea în țară cu Regimentul Horea, din cadrul Corpului Voluntarilor Ardeleni-Bucovineni, petrecută în primăvara anului 1919, i s-a dat de știre că stagiul militar efectuat în uniforma austro-ungară nu se ia în considerare sens în care a fost trecut la Regimentul I de Grăniceri, fiind lăsat la vatră abia în primăvara anului 1921.
Este incontestabil că, de-a lungul istoriei, în câteva clipe cruciale, ne-am prezentat total nepregătiți la întâlnirea cu destinul, mizând pe o singură carte și pierzând dramatic.
Astăzi, după aproape opt decenii de pace – răstimp în care conducătorii lumii n-au mai mâzgălit cu creionul chimic harta Europei -, dar când jocul (stupid și sinistru) parcă stă să reînceapă, și chiar sunt semne că se vrea, cu tot dinadinsul, împărțirea cărților, noi suntem iarăși prost pregătiți. În momentul de față nu prea avem nici un as în mânecă, căci salba de mari unități militare amplasată împrejurul Bucureștiului a fost destructurată, același lucru petrecându-se peste tot: în Bistrița-Năsăud, de exemplu, s-a pus lacătul pe poarta unităților militare din Șintereag și Colibița; în țară nu se mai produc nici măcar camioane militare, d-apoi elicoptere cum făceam cândva, în timp ce fabricile de armament sunt puține, falimentare și învechite – și ce armată înzestrată am fi putut avea dacă foloseam în acest scop numai „furăciunile” din ultimii treizeci de ani; iar lucrul cel mai grav, populația este total neinstruită din punct de vedere militar.
Iloanii mici, cei din vechime, aveau o vorbă când arătau cu degetul spre cel care s-a „învârtit” să nu facă armata: „și ăsta a fost cătană-n Leșu” ( în satul de peste deal, la butin sau la ciobănie). Reprobabil este că abandonând stagiul militar obligatoriu (firească ar fi fost reducerea termenului la trei sau, mai oportun, la șase luni) și renunțând la activitatea de PTAP ( Pregătirea Tinerilor pentru Apărarea Patriei) ce putea fi realizată în vacanțele din perioada studiilor liceale și universitare, toți tinerii din zilele noastre au fost „cătane-n Leșu”, ei nedeținând nici elementarele cunoștințe și aptitudini militare.
Cu titlu comparativ, în Israel, mobilizarea generală se încheie cu succes într-un sfert de ceas. Când sună alarma – și se fac exerciții periodice în acest sens – fiecare bărbat pleacă în pas alergător spre depozitul subteran situat la colțul străzii. După ce îmbracă echipamentul militar (fiecare știe cu exactitate raftul din dulap unde îl așteaptă) și își ridică pușca din rastel (nu una la întâmplare, ci pe aceea folosită îndelung la trageri), el intră în dispozitivul de luptă, conform planului de război cunoscut pe de rost. Și bătrânilor, și femeilor le revin sarcini specifice clare în condițiile în care fiecare cetățean al acestei țări știe ce are de făcut, chiar și copiii, în caz de război. Închipuiți-vă ce debandadă ar fi la noi dacă, „Doamne ferește”, s-ar da anunțul de mobilizare generală. O parte dintre „patrioți” ar zbura ca potârnichile spre „țările calde” (neutre), în timp ce restul, fără a li se putea imputa vreo vină, s-ar uita năuciți „ca boul la poarta nouă”.
Un model demn de urmat ar fi și Elveția, țară ce a rămas la adăpost în timpul ambelor conflagrații mondiale dar unde toți cetățenii au obligația constituțională de a face stagiul militar și care – recent am aflat – atunci când își edifică o casă, primesc gratuit din partea statului, o încăpere blindată (o capsulă ermetică, inexpugnabilă) ce este încorporată în imobil și care este destinată pentru păstrarea armamentului și pentru adăpostirea familiei în caz de prăpăd social ori calamitate naturală.
În imagine, o parte din „leatul asântat” în toamna lui 1985, anul în care a trecut la cele veșnice bunicul meu.
Oricâte istorioare ar circula pe seama ei, este evident că armata nu era numai despre instrucția militară, ci și despre învățarea cu dorul și depărtarea de acasă (reprezentată și rezumată la cele câteva lucrușoare personale păstrate în cufărul de lemn de sub pat); despre acceptarea egalității și uniformității (îmbrăcăminte identică, tunsoare periuță, stingere dată la ora fixă, dormitor și spălător comun); despre smerenie și resemnare (tânărul încorporat devenea dintr-o dată cel mai mic în grad și avea libertatea anulată); despre subordonare și supunerea orbește la ordinele primite; despre cunoașterea de sine și descoperirea limitelor; despre curaj, bărbăție și credință; despre revenirea adolescentului pe pământul bătătorit al realității și despre pregătirea lui în lupta cu soarta și cu vicisitudinile puse sub Pomul Vieții…
În istorie, ca și într-o partidă de șah, orice mutare, cât de mică, trebuie chibzuită și corelativ intuită cu mult înainte de realizarea ei. Poate ar fi timpul potrivit să nu ne mai lăsăm viitorul doar la mâna celor care participă efectiv la joc, în timp ce noi facem pe chibiții, dându-ne cu părerea și cu presupusul pe la marginea mesei de joc; să ne trezim din naivitatea că alții (adică aliații) stau strașnic de veghe la binele și bunăstarea neamului. O astfel de atitudine, încărcată de așteptări – din partea celorlalți – într-o problemă vădit personală, fără ca noi să facem mare lucru, îmi amintește de un incident petrecut, în urmă cu ceva ani, în Bărăgan, unde sătenii stăteau stup în făgădău și înjurau de „mama focului” că sunt trei zile de când a nins și pompierii n-au sosit încă să le facă cărare prin nămeții din ocol.