„Vânătorul, ca unul care ispitește moartea, știe că Voia lui Dumnezeu e în toate. (…) De bună seamă că Dumnezeu dă fiecăruia ceea ce merită. Și nu altcândva ci atunci când darul e fie plata care doare, fie răsplata care bucură a faptelor și gândurilor noastre trecute.” – Sorin Gârjan, „Mai ții minte, suflete?…”
Cu aproape douăzeci de ani în urmă mi s-a oferit șansa de a urca iarna la munte cu o grupă de vânători, păstoriți cu grijă de inginerul silvic Emilian Horga și care aveau harul de a face din fiecare partidă de vânătoare un prilej de mare sărbătoare. Atunci și acolo, înarmat cu un vechi aparat de fotografiat și însoțind, de fiecare dată, vânătorul repartizat în „standul” cel mai apropiat de golul alpin, obișnuiam să-mi las sufletul (și răsufletul) să se așeze în tihnă pe fiecare grui golaș de stâncă, pe fiecare tufă de jneapăn adânc adormită în alb, pe fiecare petecuț curat de cer, pe fiecare geană de zare, deschisă pentru o clipă, în depărtare…
Plecam cu noaptea-n cap spre Năsăud (unde făceam un prim popas, la o cafea, în casa lui Emilian Horga) și era o reală plăcere să-l ascult povestind pe Sorin Gârjan despre tot felul de întâmplări vânătorești, despre părtașii de pasiune pe care i-a perindat (dăruind fiecăruia câte un cuvânt de laudă), despre câinii ce i-au călăuzit voia vânătorească (Vidra, Geani, Weber…), despre tălmăcirea glasului mânăturilor și a tainelor pecetluite pe poteci… Nimic n-am uitat din ce-am aflat de la el despre pasiunea vânătorii și nimic nou n-am mai învățat, de atunci încoace, pe marginea acestui subiect. Întipărită în minte mi-a rămas și vibrația (vibe-ul) începutului de vânătoare; farmecul gustării „la comun” a merindelor în câte o casă-n câmp și binecuvântate de câte un strop de țuică galbenă, de bătrânețe; discuțiile înflăcărate purtate pe împărțirea sarcinilor, pe strategia de urmat, iar după goană despre cele petrecute și despre cum ar fi fost dacă…
În schimb, în ciurul amintirilor nu mi-au rămas circumstanțele concrete în care l-am cunoscut pe autorul cărții la care voi face astăzi referire: poetul, scriitorul și jurnalistul Sorin Gârjan, la obârșie cărășan (născut la Moldova Nouă), nepotul lui „Lițimberg” (Litzemberger) – cum i se spunea în copilărie -, omul cu suflet sensibil, cald, luminos, profund…; omul prin mijlocirea căruia mi-a fost dat să-l cunosc pe „Șefu”, pe „Profesoru”, pe „Viscolașu”, pe „Ariciu”, pe „Săgeată”, pe „Tânu”… Toți vânătorii aveau câte o poreclă, în afară de prietenul Gârjan, căruia i se spunea, cu sinceră prețuire, „Domn Sorin”. Nici nu e de mirare, raportat la ținuta aristocratică și la darurile cu care este înzestrat, inclusiv de bun ascultător și înțelept povestitor.
Prologul ultimei sale cărți despre vânătoare este edificator:
„ Ce sunt oare înșiruirile de vorbe, gânduri și sentimente răstignite pe paginile ce vor urma, ca să merite a fi găzduite-ntr-o carte?… Dar ce mai e o carte în ziua de azi ca să se rușineze cuvintele și cel ce le-a dăruit prin scriere profanării sau admirației?…
Ce vor afla, în afara ostenelii și dorinței, ochii, mintea și sufletul acelora care le vor citi?…
Nu mai mult decât o dovadă ce s-a vrut, înainte de toate, sinceră. Dovada unei binecuvântări moștenite din sângele neamului meu de vânători șvabi. M-am născut, am fost educat și voi muri cu harul vânătorii și al prieteniilor pătimașe în numele ei, stăpânindu-mă. N-am avut parte de darul altor ursite. Sau mai bine zis, toate celelalte s-au supus darului vânătorii. Am primit doar ceea ce merit și iată-mă împăcat și mulțumit cu preamultul ce mi-a fost hărăzit.
Așadar, n-am vrut să se piardă… Eram dator să mulțumesc, în felul în care o pot face, vânătorii și acelora care m-au învățat și ajutat să-i respect tainele și legile. Mai cu seamă cele nescrise (primite ca un blestem de preț de la „otati” Iani, bunicul și întâiul meu dascăl de vânătoare) fiindcă celelalte, „scrise de Domni” după cum au bătut vânturile și voințele vremii, s-au schimbat într-una și sunt în parte, vinovate de ceea ce i se întâmplă azi vânătorii. Chiar și atunci când i-am greșit, am înțeles asta și ca într-o rugăciune rostită în gând sincer, și ei i-am cerut îngăduința iertării. Acum, când cei mai mulți o hulesc, eu continui să îi fac declarații de dragoste. Gândindu-mă la ce mi-a oferit vraja ei, la zilele vieții mele pe care i le-am dăruit în a-i și a ne împlini poftele, la locurile unde mi-a purtat pașii, la minunații ortaci și câini (și unii și alții vremelnici trăitori, dar veșnici în calendarul amintirilor) fără de care traiul meu întru vânătoare sărac și urât ar fi fost, … gândindu-mă doar la atât și tot ar fi meritat să-i cad – recunoscător – în genunchi dinainte.
În munți acum e vremea când vifornițele aspre mătură tăios brazii și pășuni pustiite. Aici, în odaia gândurilor, căldura mă tulbură… Blestemat dor, dorul de ducă!…
Ies din carte așadar și vă las singuri. Vin fiert cu scorțișoară și mere uscate aburește în cănile amintirilor cât sufletul meu de vânător se împărtășește vouă. Are ce povesti!… Stârniți-l!
Am ales un mic fragment din istorioara primului iepure împușcat: „Atunci nu plângeam. Acum da. Atunci fericirea era mai mare decât încercarea durerii. Acum durerea aducerilor-aminte poate înfrânge și umili bărbăția. Dar ce bărbat e acela care nu-i în stare să verse o lacrimă căutând înapoi, către chipurile și faptele copilăriei?… Probabil, unul aidoma „domnilor”, „fără suflet”. Mulțumescu-ți, Doamne, că nu m-ai pedepsit și cu asta!”
Încântătoare sunt și gândurile despre bogăția clipelor petrecute la pândă, cu pușca pe genunchi: „Fiindcă fără vânt bun și tihnă deplină nu afli nimic din ceea ce viața pădurii îți îngăduie să afli pândind. Și Doamne, câte nu-ți spune jurul sălbatic atunci când te simte de-al lui, parte din trupul și taina ce pe veci străine-or rămâne pașilor care-l tulbură în mers zgomotos, dar și ochilor care privesc, dar nu văd,… urechilor care ascultă, dar nu știu s-audă. (…) Și din pricina asta cred că iubesc atât de mult vânătoarea!… Fiindcă și atunci când nu vânez nimic sau mai ales atunci, în ciuda ostenelii, mă întorc acasă tihnit și cu tolba sufletului plină de ceea ce am văzut pe unde m-au purtat pașii, culegând și eu, ca o albină harnică, polenul frumuseții risipite peste tot în calea-mi!… Mă întorc, poate mai sărac în puteri, dar mai bogat în agoniseala înțelepciunii. Fiindcă ortăcia și liniștea pădurii sunt dascălii de la care mereu am avut atâtea de învățat! Pot spune că vânătoarea a fost și, din fericire, mai este marea și neterminata carte a vieții ce mi-a fost dăruită. Bizară asociere pentru unii: vânătoarea și cărțile!…Nu și pentru mine. Cu siguranță că ele au fost, sunt și vor fi nelipsite zilelor mele. Atâtea câte le voi avea… Pentru că așa mi-a plăcut să trăiesc!… O fi fost bine?… O fi fost rău?… Nu știu! Știu doar că mi-am plătit cu propriile-mi zile plăcerea unei vieți astfel și că nu mai am de ales. Nici Dumnezeu nu m-ar mai recunoaște altfel!…”
Gândurile închinate cu pioșenie părtașilor ce nu mai sunt pe pământ sunt însă înduioșătoare: „N-a mai apucat. Dar să nu-i pară rău!… că azi nu mai sunt nici bradu-al frecat”, nici vierii de poveste care-i crestau coaja, nici drumul pe care parcă-l văd venind și acum. Nouă să ne pară rău când le povestim copiilor noștri despre oameni și locuri pe care nu le mai putem arăta. De aceea scriu azi. Ca măcar tu să nu uiți, suflete!… Vânătorii și câinii nu mai sunt,… locurile care au pierit ori au devenit străine,… puterile mele care și-au schimbat pașii… Chiar și acel ceva care a rămas ca întotdeauna: patima vânătorii! Măcar tu să nu uiți!…”
Și epilogul e minunat: „Doamne, câte îmi ceri și cât de puțin sunt în stare să dau?!… câte îi ceri ăstui suflet care e tot mai apăsat de ceea ce ar vrea și nu mai îi îngădui să facă,… tot mai sincer mărturisind într-o lume care-l îndeamnă să tacă mincinos,… tot mai străin și mai șubred aflându-se în îmbrățișarea unor ortăcii, cândva dragi și cinstite! (…) Da, de toate aminte-mi aduc! De ceva am ajuns să mă îndoiesc, și anume, al cui suflet sunt eu?… Sunt suflet de vânător hăituit de dorință pătimașă ori de înțelept siluit de viață să-ntrebe?… Asta nu știu și nici tu n-o să afli curând!”
Și pentru a încheia într-o notă veselă, în cele ce urmează voi reda un text scris tot de către Sorin Gârjan, despre o ispravă vânătorească în care am fost implicat, și care a fost citit de către scriitor, în calitatea sa de staroste, la un bal al vânătorilor ținut cu mulți ani în urmă:
„Din ciclul: „venit, văzut, plăcut, plecat!” lui Teo, pentru talentul de-a i se întâmpla totul numai lui, dar mai ales pentru că o merită! Sursa acestui text este întâmplarea din Blidireasa (Anieș) când Teo a fost surprins mâncând în ștand (asistat de Florin Marica) și de un cerb sulițar deloc pofticios:
Așa e Teo, nu-i mirare / Că-n ștand se simte ca-n hotel, / Mănâncă, doarme și se pare / C-ăstai motivul pentru care, / Vânatu-l caută doar pe el!… /Dar, cum jivina n-are vină / Că nu se-ndeamnă la biftec, / Teo surprins cu gura plină / Înghite câte-o dată-n sec / Privind la cerbii care trec, / Că-al dracu cerb, găsi să vină, / Taman când vigilentul vânător / Împuțina chiftelele cu spor, / Și-avea și-un martor,… da ce martor, / Un ditamai judecător!
Teo crezând că martorul va povesti celorlalți pățania, ceea ce nu s-ar fi întâmplat, a ales să o istorisească el însuși, asumându-și riscurile, care n-au fost puține. Morala ce urmează e o dovadă: „Când n-ai încredere-n justiție / Mai bine mori de inaniție!”
În replică, celui care a avut ghinionul de-a fi fost omul nepotrivit la locul potrivit: Sentința fuse că se duse / Frumosul cerb ca o chenzină / Eu îl văzui, Teo-l văzuse, / Doar pușca nu, ea nu-i de vină, /Că-avu și ea sărmana parte / De-un partener ecologist, / Ce-n camuflajul ca la carte, / Ascunse numai un turist!”
Astăzi, la ani distanță, mă spovedesc și rușinat recunosc: am zărit cerbul imediat ce a ieșit la marginea pădurii și dinadins mi-am trădat prezența făcând câțiva pași, suficienți pentru a-i asigura scăparea. Acum, când m-am dat în vileag, încerc să-mi anesteziez conștiința spunându-mi că și autorului cărții i s-a întâmplat cândva, ceva similar ( „Acesta a fost prețul întâlnirii noastre: bucuria! A lui că sufletul meu nu a îngăduit puștii să cânte, iar a mea, că cerb mai frumos și mai sihastru ca ăsta n-am mai văzut”) și totuși, dacă aș fi știut câte glume urmau să se reverse asupra lui Teo, nu cred că aș mai fi schimbat sortitul.