Am în bibliotecă două cărți fără de seamăn, două cărți de memorii la care țin în mod deosebit: „A TRĂI PENTRU A-ȚI POVESTI VIAȚA” scrisă de Gabriel Garcia Marquez și „RAPORT CĂTRE EL GRECO” scrisă de Nikos Kazantzakis.
Despre Gabriel Garcia Marquez nu am prea multe de spus. Ca despre orice și oricine a atins pragul perfecțiunii. E un scriitor citit pe tot mapamondul, iar creația sa literară e fenomenală. Am la Cluj un prieten procuror ce poate reda pasaje întregi din cărțile celebrului scriitor. Nici nu-i cum, căci îți rămân dăltuite în minte. Și cartea amintită merită citită. Abia prin mijlocirea ei afli cifrul de lectură, cheia de tălmăcire a întregii opere literare concepută de Marquez.
Grecul Nikos Kazantzakis, prietenul lui Panait Istrati, e totuși mai aproape de sufletul meu. Și-a dobândit celebritatea prin Alexis Zorba, a căutat frenetic divinitatea în Hristos răstignit a doua oară, Ultima ispită a lui Hristos și Sărăcuțul lui Dumnezeu, și-a făcut deplin datoria față de neam prin Căpitanul Mihalis și Fratricizii, dar și-a câștigat nemurirea prin „Raport către El Greco”.
În timpurile tulburi, precum cele pe care le traversăm, cărțile lui Kazantzakis sunt un balsam pentru suflet, o candelă ce luminează, consolează, oferă sprijin și speranță. Am recitit de curând cartea sa de memorii și am ales spre redare un fragment de început a romanului. E într-un format mai mare, căci mi-a fost extrem de greu să înlătur anumite porțiuni, dar pentru a restrânge pe cât posibil întinderea fragmentului, bine sau rău, am făcut-o totuși… așa că:
„Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul, auzul, rațiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfârșit, mă întorc aidoma cârtiței în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit de lucru, nu sunt ostenit, dar soarele a apus.
Soarele a apus, dealurile abia se mai deslușesc; în lanțul de munți din mintea mea mai pâlpâie încă o luminiță sus, pe vârf, dar noaptea cea sfântă o va stinge, înălțându-se din pământ, coborând din ceruri. Luminița asta a jurat să nu se dea bătută, dar ea știe prea bine că nu are nici o scăpare : nu se lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: cui aș putea să-i spun rămas bun ? De la cine aș putea să-mi iau rămas bun ? De la munți, de la mare, de la iedera care îmi acoperă balconul ? De la virtute, de la păcat ? De la apa răcoritoare ? Zadarnic, zadarnic ! Toate acestea vor coborî în groapă cu mine.
Cui aș putea să-i încredințez bucuriile și tristețile mele, dorurile mistice și donquijotești ale tinereții, răfuiala aspră, de mai târziu, cu Dumnezeu și cu oamenii și, în sfârșit orgoliul sălbatic al bătrâneții care se stinge, dar refuză până în ceasul morții să se prefacă în cenușă ? Cui aș putea să-i povestesc de câte ori am alunecat și am căzut, cum am urcat pe brânci asprul și necruțătorul drum spre Divinitate, de câte ori m-am ridicat plin de sânge și am început să urc din nou ? Unde aș putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, plin de răni, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania ?
Strâng în căușul palmei, cu liniște și duioșie, un bulgăre de țărână cretană. L-am purtat cu mine în toate peregrinările, iar în momentele de mare neliniște îl strângeam în căușul palmei și prindeam putere, o mare putere, ca atunci când strângi mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele a apus și ziua de muncă s-a sfârșit, ce să mai fac cu puterea ? Nu mai am nevoie de ea. Țin în palmă acest bulgăre de pământ cretan și-l strâng cu nespusă bucurie, cu blândețe și recunoștință, de parcă aș strânge sânul femeii pe care o iubesc și ar trebui să-mi iau rămas bun de la ea. Am fost acest pământ din veacul vecilor și voi fi pe veci același pământ. O, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător a trecut ca un fulger !
Câtă luptă, câtă neliniște, ce hăituire a fiarei nevăzute, mâncătoare de oameni, ce forțe primejdioase, cerești și diavolești sunt în bulgărele acesta de țărână ! Frământat cu sânge, cu sudoare și cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om și a început urcușul. Spre ce ? Urcă gâfâind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu și caută, bâjbâie, încearcă să-i găsească chipul. Și când, în anii de pe urmă, simte, în deznădejdea lui, că piscul întunecat nu are chip, începe un alt chin, plin de îndrăzneală și de groază, începe să șlefuiască piscul acela neprelucrat, pentru a-i da chip – propriul său chip !
Acum, când truda zilei s-a terminat, îmi strâng uneltele. Alți bulgări de țărână să vină și să continue lupta. Noi, muritorii, suntem o armie nemuritoare, sângele nostru e mărgean roșu și ridicăm deasupra abisului o insulă.
Dumnezeu a fost zidit, am pus și eu o pietricică roșie, o picătură de sânge, ca să-i dau trăinicie și să nu piară – ca astfel și el să-mi dea trăinicie și să nu pier ; mi-am făcut datoria.
Rămas bun !
Întind mâna să apuc zăvorul pământului, să deschid poarta și să plec, dar șovăi o clipă în pragul luminos, mai întârzii o clipă. Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se smulg anevoie dintre pietrele și iarba pământului. Omul își poate spune că e mulțumit și împăcat, poate să spună că nu mai vrea nimic, că și-a făcut datoria și e gata de ducă. Inima însă se împotrivește, se agață de pietre, de iarbă și se roagă: „Mai stai o clipă!”
Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac, să spună Da, de bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pământ ca sclavii, bătuți, vărsând lacrimi, ci ca regii care se ridică de la masă îndestulați, pentru că au mâncat și au băut pe săturate. Și totuși, inima bate încă în piept, se împotrivește și strigă : „Mai stai o clipă!”
Mă opresc și arunc o ultimă privire spre lumină, care nu se lasă și luptă, întocmai ca inima omenească. Norii au acoperit cerul, o burniță caldă îmi picură pe buze, pământul e înmiresmat. O voce caldă, ademenitoare, se aude din pământ: „Vino… vino…vino”.
… Generale, bătălia s-a sfârșit și eu îți raportez. Iată cum și iată unde am luptat : am fost rănit, înfricoșat, dar n-am dezertat. Dinții îmi clănțăneau în gură de frică, dar mi-am legat strâns fruntea cu năframa roșie, ca să-mi ascund sângele, și am pornit la asalt.
Înaintea ta îmi smulg neprețuitele pene de cioară funebră ale sufletului meu, una câte una, până când nu va mai rămâne decât un bulgăre mic de pământ, plămădit din sânge, din sudoare și din lacrimi.
Îți voi spune lupta mea ca să mă simt eliberat. Voi vărsa virtutea, rușinea, adevărul, ca să mă golesc. Sufletul meu seamănă cu pânza ta „Toledo în furtună”, învăluit în fulgere și nori negri, apăsători, luptând cu disperare, o luptă inflexibilă cu lumina și cu întunericul deopotrivă. O să te uiți la sufletul meu, o să-l cântărești pe sub sprâncenele tale ca niște lănci și îl vei judeca. Îți amintești proverbul cretan care sună așa : „Întoarce-te acolo unde ai pierdut, pleacă de-acolo unde ai reușit”? Dacă n-o să reușesc, o să mă întorc la asalt, chiar dacă aș mai avea doar o oră de trăit. Dacă voi reuși, o să trag zăvorul pământului să mă așez alături de tine.
Ascultă, așadar, raportul meu generale, și judecă.
Ascultă-mi povestea vieții, străbune, și, dacă am luptat alături de tine, dacă am fost rănit și n-am îngăduit nimănui să-mi știe suferințele, dacă niciodată n-am întors spatele inamicului:
Dă-mi binecuvântarea ta!”
