„Cei opt munți” (un roman autobiografic derulat în Alpii Italiei) și „Fără a urca vreodată în vârf” (o carte de călătorie în Himalaya) sunt două cărți scrise cu măiestrie de Paolo Cognetti, un scriitor italian contemporan. Între coperțile lor, autorul nu mută munții din loc, nu-i răstoarnă-n vale și nici nu-i cucerește, vârf după vârf, ci scrie despre sine și despre prietenie, oferind o perspectivă reală asupra vieții de munte și o încercare de căutare a sensului vieții în sălbăticia muntelui.
În raport de personalitate, și mai ales de preocupări și preferințe, fiecare dintre noi optăm pentru un areal, agreat și clar conturat, pentru o anume zonă de confort, alegere pe care o tot cimentăm ulterior și care poate fi cantonată la mare, la deal sau la munte, într-un stadion (de fotbal) ori într-un vagon (de călătorie), pe un pat sau blat (de bucătărie) ori raft (cu cărți)… Orice încercare de ierarhizare este inutilă cât timp pe oricare cale se asigură relaxarea neuronilor (înainte de a fi dați dispăruți), constituind în egală măsură o sursă de satisfacție și un sorb de stres.
Situația este similară și la munte spune Paolo Cognetti:
„Poate e adevărat, cum susținea mama, că fiecare dintre noi are o altitudine preferată la munte, un peisaj care-i seamănă, și unde se simte bine. A ei era fără îndoială pădurea de la o mie cinci sute de metri, cea de brazi și de zade, la umbra cărora cresc afinul, ienupărul și rododendronul și se ascund căprioarele. Pe mine mă atrăgea mai tare muntele care vine după: pajiște alpină, torenți, turbării, plante de mare altitudine, animale la păscut. Și mai sus vegetația dispare, zăpada acoperă totul până la începutul verii și culoarea predominantă e cenușiul stâncii, cu dungi de cuarț și vârstat de galbenul lichenilor. Acolo începea lumea tatălui meu. După trei ore de drum pajiștile și pădurile lăsau locul grohotișului, micilor lacuri ascunse în albiile glaciare, ravenelor, izvoarelor cu apă rece ca gheața. Muntele se transforma într-un loc mai aspru, neospitalier și pur: acolo sus el devenea fericit. Întinerea, poate, ducându-se cu gândul la alți munți și alte vremuri.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.
„N-aș fi putut deveni niciodată alpinist. Când eram mic am descoperit că sufăr de rău de înălțime… așa că ratam toată frumusețea acelor munți și rămâneam doar cu o senzație de victorie chinuită. Ani de zile m-am întors acolo sperând că la un moment dat răul o să treacă, dar nu a trecut – eu, în schimb, am început să-l cunosc. Știam când mă apuca, am învățat că la coborâre trecea. A devenit parte din mersul meu pe munte, cu mintea care insista, îmboldea, convingea, și corpul care se supunea cu greu și implora să se întoarcă jos, până la ziua în care m-am săturat de lupta asta, mi s-a părut absurd să lupt în continuare. Alpinismul putea rămâne un vis din copilărie. Dacă ghețarul mă respingea, rămâneau pajiștile și pădurile, care m-ar fi primit bucuroase.” – Paolo Cogneti, Fără a urca vreodată în vârf.
Romanul „Cei opt munți” relevă relația complicată, chiar conflictuală, dintre tată și fiu, dorința seniorului, chiar nerostită, ca juniorul să-i semene, să-l imite și să-l urmeze în urcuș, și așteptările aparent înșelate de adolescentul ce-și caută singur propriul drum al existenței: „Trebuie să faci ce te-a învățat viața să faci… Când ești foarte tânăr, cine știe, mai poți încă să o apuci pe alt drum. Dar la un moment dat trebuie să te oprești și să spui: bine, asta sunt în stare să fac, asta nu. Așa că m-am întrebat: și eu?” Peste ani, așa cum se depune zăpada unei zile de iarnă, și între cei doi, chiar dacă fizic unul dintre ei nu mai era, intervine o împăcare istorică, simbolică, petrecută tot pe tărâmul de piatră.
Din întreg universul prezentat, am ales câteva fragmente ce reliefează trăirile legate de ascensiune:
„Sfârșitul torturii venea pe neașteptate. Treceam de ultimul urcuș, ocoleam un vârf mare de stâncă și brusc mă găseam în fața unei momîi sau a unei cruci de fier lovite de trăsnet, rucsacul tatălui meu era aruncat pe jos și în rest numai cer. Era mai multă ușurare decât euforie. Nu ne aștepta un premiu acolo sus: în afară de faptul că din acel loc nu mai puteam urca, vârful nu avea nimic special.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.
„Foarte curând am pierdut noțiunea timpului. Nu eram atent la munții din jur, nici la cele două lumi diferite care se căscau sub mine: exista numai stânca pe care o aveam în fața ochilor și existau mâinile și picioarele mele. Până când am ajuns într-un punct de unde nu se mai putea urca și așa mi-am dat seama că sunt în vârf. Și acum? M-am gândit. Pe pisc trona un morman de pietre. Dincolo de acel monument rudimentar, masivul Monte Rosa cu ghețarii lui se profila pe cer. Poate că ar fi trebuit să aduc cu mine o bere ca să sărbătoresc, dar nu simțeam nici bucurie, nici ușurare: am hotărât să stau preț de-o țigară, să salut muntele tatălui meu și să mă întorc.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.
„Un bărbat cu niște mustăți albe mi-a povestit că pentru el era un mod de a reflecta din nou la viața lui. Era ca și cum, pornind pe aceeași veche cărare o dată pe an, ar pătrunde printre amintiri și ar urca pe traseul propriei memorii.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.
„În vârf găseam o cruce strâmbă, uneori nici pe aia… Dacă eram norocos, cutiuța de metal stătea ascunsă la picioarele crucii sau undeva printre pietre… O undă de melancolie răzbătea din alt mesaj, lăsat cu doar un an în urmă de tata: Revenit aici sus după mult timp. Ar fi frumos să rămânem în locul asta cu toții, fără să mai vedem pe nimeni, fără să mai fie nevoie să coborâm în vale.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.
Finalul cărții este edificator: „Învățasem de la tatăl meu, la mult timp după ce încetasem să merg în urma lui pe cărări, că în unele vieți există munți pe care e imposibil să te întorci. Că în vieți ca a mea și a lui nu te poți întoarce pe muntele care se află în centrul tuturor celorlalți și la începutul poveștii tale. Și că celui care, la fel ca noi, a pierdut un prieten pe primul și cel mai înalt dintre ei, nu-i rămâne decât să hoinărească pe cei opt munți.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.
Iar dedicația așezată pe ultima pagină a cărții este emoționantă: „Această poveste este pentru prietenul care mi-a inspirat-o, călăuzindu-mă acolo unde nu există cărare. Și pentru încrederea și norocul care au avut-o în pază de la bun început, cu toată dragostea mea.” – Paolo Cogneti, Cei opt munți.