Fulgii ce cad molcom pe pământ îmi evocă uitarea ce se depune peste întâmplări și întrebări.
Viața mi-a oferit șansa de a avea doi profesori de istorie deosebiți, dedicați profesiei și extrem de bine pregătiți: Dan Olimpiu (Școala Generală nr.2 Ilva-Mică) și Tomi Gavril (Liceul „George Coșbuc” din Năsăud). Lecțiile predate de cei doi cărturari erau, de fiecare dată, mai presus de rândurile așezate în manual, amănuntele oferite, însoțite de noutăți și curiozități, fiind de-a dreptul fascinante. Chiar dacă era încă comunism, cu o anume discreție și un soi special de distincție, treceau iute peste subiectele contemporane, controversate, aducând în schimb la lumină file de istorie locală.
În onoarea celor doi dascăli de excepție, ce ar fi putut oricând preda în marile amfiteatre universitare și cărora, personal, le port un adânc respect și o vie recunoștință, în cele de mai jos și într-o modalitate succintă, am să evoc câteva evenimente petrecute în perimetrul și primprejurul Munților Rodnei, despre care îmi place să spun: „pe pământ sunt mulţi munţi minunaţi, dar numai acolo mă simt acasă, poate și pentru că am copilărit la poalele lor”.
Pe drumul ce urcă alături de Viseu și care coboară apoi pe firul Bistriței Aurii, a trecut în jurul anului 1345 maramureşeanul Dragoş, pentru a descăleca în Moldova, şi tot pe aici a trecut în jurul anului 1360 Bogdan I (originar din Cuhnea), fost voievod al Maramureşului, bunicul lui Alexandru cel Bun, şi care este considerat întemeietorul principatului autonom al Moldovei cu capitala la Baia (durat împotriva voinţei regelui Ludovic de Anjou al Ungariei), precum şi al dinastiei Muşatinilor, fiind înmormântat la ctitoria sa – Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi unde este aşezată spre veşnică amintire o lespede sculptată cu inscripţia : „Din mila lui Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Vodă, am împodobit acest mormânt al străbunului meu Bogdan Vodă cel Bătrân, în anul 1480 ianuarie 27.”
Părtaşi şi ocrotitori au fost Munţii Rodnei pentru locuitorii din Valea Rodnei în cele aproape cinci secole de năvăliri tătare, începând cu marea invazie din 1241, când hoardele conduse de Kadan (nepotul lui Ginghis Han) au învins cavalerii teutoni cantonaţi în Cetatea Rodnei, după care s-au dedat la jafuri şi cruzimi pe tot întinsul Transilvaniei, şi terminând cu incursiunea din 1711, când cetele conduse de Agiamet Gherei au prădat şi pustiit satele din Valea Someşului, lăsând în urma lor doar jale şi sărăcie, supravieţuitori fiind atunci doar cei care au luat iute calea munţilor. În acele împrejurări cumplite, izvoarele Vişeului au fost de faţă la cele întâmplate în Preluca Prislopului în data de 4 septembrie 1717, când o mână de maramureşeni înarmaţi cu coase, securi şi furci, conduşi de popa Lupu Şandru, au zdrobit cetele tătare ce au urmat Valea Sălăuţei la întoarcere, au ars două biserici de lemn în Săcel şi înainte de a se retrage în Moldova au poposit peste noapte în poiana în care au fost fulgerător atacaţi, reuşindu-se astfel recuperarea unei părţi din pradă şi eliberarea multor femei şi copii din Ardeal, ce fuseseră luaţi robi de către cotropitori.
Proprietatea Cetăţii Rodna şi a satelor dimprejur a fost aprig disputată. În anul 1453 Valea Rodnei a fost dăruită de regele Ungariei lui Iancu de Hunedoara, în anul 1472 Matei Corvin a trecut-o în componenţa comitatului Dăbâca, iar în anul 1475 a fost unită cu oraşul Bistriţa, locuitorii păstrându-şi în continuare statutul de oameni liberi.
Someşul Mare ne-ar putea povesti şi despre domnitorul moldovean Petru Rareş care a coborât cu oştirea sa în mod repetat pe aceste locuri în perioada 1529-1534 în încercarea de a alipi Ardealul (dorinţă ce i-a fost în parte împlinită în a doua sa domnie 1546-1552, când Valea Rodnei s-a aflat în stăpânirea Moldovei), dar şi despre alţi domnitori moldoveni ce au stăpânit-o ulterior : Iliaş Vodă şi Alexandru Lăpuşneanu (alături de Ţinutul Unguraşului, Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă, ce au făcut și ele parte din Moldova), precum şi de un corp de oaste a lui Mihai Viteazul, condus de Baba Novac şi care în anul 1600 a trecut prin Rodna pentru a ajunge în Moldova în vederea înlăturării voievodului Ieremia Movilă.
Valea Sălăuţei ştie cu siguranţă de cel mai mare jaf din istoria de haiduc a lui Pintea Viteazul (ce se aliase cu acea ocazie, pentru o mai sigură izbândă, cu o ceată de tâlhari maghiari) comis în data de 10 iulie 1699 în hotarul satului Hordou, după ce în prealabil căpeteniile s-au sfătuit într-o casă din Bichigiu. Convoiul de care aparţinând unui grup de negustori greci (protejaţi de-ai lui Constantin Brâncoveanu) a fost atacat de 130 de luptători, prada uriaşă acaparată fiind cărată cu 70 de cai şi împărţită între localităţile Groşi şi Larga.
În perioada 1755-1762, Someşul Mare a fost tulburat de revoluţia celor 23 sate valahe (Tumultus 23 Pagorum Districtus Valachici Bistriciensis) – prima mişcare semnificativă de emancipare naţională petrecută pe aceste meleaguri, care a fost condusă iniţial de Macavei a Floarei din Mocod, iar mai apoi de Ştefan Nimigean (Cute) din Feldru şi Todor Clompos din Maieru, cei doi fiind proclamaţi conducători ai norodului. Satele, prin reprezentanţii lor, au hotărât să nu se mai supună Bistriţei (ci numai împărătesei de la Viena), refuzând categoric să mai plătească birurile grele datorate.
Sălăuţa a asistat și la revolta din 1o mai 1763 condusă de bătrânul bichigean Tănase Tudoran cu prilejul festivităţii de depunere a jurământului de către grănicerii năsăudeni şi care, pentru fapta sa, a fost executat apoi prin tragerea pe roată.
În secolul XVIII-lea, tot pe firul Someşului Mare urcau adesea familii întregi, pe poteci numai de ei ştiute, căutând să treacă în Moldova, unde întemeiau noi sate spunând „Decât în Ardealul asuprit de străini mai bine în Moldova unde măcar ruga ţi-e slobodă”. Bejenia a culminat în perioada militarizării, ţăranii înfruntând riscul de a fi prinşi de plăieşii păzitori ai graniţelor. În anul 1758 făceau de pază în Pasul Rodnei un număr de 700 de plăieşi (tot al zecelea bărbat sta de veghe în munţi) întrucât tătarii jefuiau de-a lungul Bistriţei Bucovinene, iar în anul 1930, în perioada cuprinsă între 1 mai și 1 octombrie, exista chiar un post permanent de jandarmi în Pasul Rotunda (drum făcut în anul 1850) pentru a apăra împotriva tâlharilor târgoveţii ce treceau din Ardeal în Bucovina şi invers.
În perioada 1763-1851 a funcționat la Năsăud Regimentul de graniţă cezaro-crăiesc nr. 17 sau altfel spus Regimentul al II-lea românesc de graniţă (având ca simbol reprezentativ : „Virtus Romana Rediviva”) ce a participat cu efective importante la campania din Turcia unde au pierit peste 1200 de grăniceri (1788-1791), la expediţiile din Franţa şi Italia unde au murit aproape 1500 de soldaţi, precum şi la războaiele purtate în Polonia şi Franţa în anul 1804 iar ulterior în Polonia şi Italia (1812-1813). În răstimpul arătat aşezările omeneşti situate la poalele Munţilor Rodnei şi-au schimbat radical înfăţişarea, fiind edictate câteva ordonanţe imperiale prin care ţăranii risipiţi pe dealuri şi munţi, cu întregi gospodăriile lor, au fost obligaţi să se adune în vetre săteşti mai compacte şi mai bine conturate. Tot „cătanelor negre” le datorăm construirea unor drumuri corespunzător pietruite, ridicarea celebrelor poduri de lemn cu „hăizaş de draniţă” (mai sunt două : unul în Hordoul de demult şi un altul la Ilva-Mare), precum şi regularizarea râurilor.
Someşul Mare ne-ar mai putea spune de conflictul dintre satele someşene şi satele săseşti (1769-1785), reuşindu-se după îndelungi insistenţe împingerea graniţei din talvegul râului mult râvnit pe coama primelor dealuri (unde se mai văd şi astăzi movilele de hotar) precum şi trecerea prin Ţinutul Năsăudului a împăratului Iosif al II-lea în anii 1773, 1783 şi 1786, iar mai apoi a împăratului Francisc I în 1817, și respectiv 1834, când ar fi exclamat „Salva Parva Nepos Romuli” („Mântuit fii tu nepot al Romei” sau într-o altă interpretare „Fii salutată mică nepoată a lui Romulus”), eternizată prin schimbarea denumirii satelor Lunca Vinului (Parva), Vărarea (Nepos) şi Strâmba (Romuli).
Tot Someşul Mare a fost de faţă când, în anul 1849, pe „Plaiul Moldovei” (dinspre Coşna), iar mai apoi pe Valea Rodnei, au trecut armatele ţariste conduse de generalii Pavlov şi Gratenheim pentru a înăbuşi revoluţia din Transilvania şi Ungaria, o primă luptă fiind dată pe Budin, între Ilva-Mică şi Feldru (urmând apoi cea de la Crainimăt), zona Năsăudului fiind un puternic focar revoluţionar din Nordul Transilvaniei, urmat de zvâcnirile revoluţionare din zona Chioarului.
Dacă ar putea să o facă, Pasul Prislop și Pasul Rotunda ne-ar povesti de luptele grele purtate în primul război mondial (cimitirele aflate în vecinătate fiind relevante) şi de vâltoarea celei de a doua conflagrații mondiale când s-au executat importante lucrări de fortificaţii militare între Rodna şi Şanţ (tranşee, cazemate şi cuiburi pentru mitralieră), precum şi în Ilva-Mică (unde există un buncăr de beton durat în subteran), dar sovieticii le-au ocolit coborând pe firul Vișeului și Sălăuţei, singurele lupte fiind date în Capul Beneşului, când o coloană sovietică ce căuta să coboare prin Curăţel a fost bombardată cu tunurile.
Numai așa se poate explica repetarea războiului mondial la doar două decenii distanță.
În anul 1939, însoţit fiind de prof. Dimitrie Gusti, prinţul Mihai I (viitorul rege al României), aflând cu surprindere de la primarul Gavrilă Mihali Strifundă din Borşa că Iezerul Pietrosului are conturul României a urcat şi a îngenuncheat pe malurile lacului rugându-se ca România să dăinuie veşnic precum piramida Pietrosului. La câţiva ani numai, acelaşi patriot primar Mihali Strifundă şi-a adus aportul la răscularea satelor maramureşene împotriva demersurilor efectuate pentru anexarea Maramureşului Voievodal la Uniunea Sovietică, norodul plecând în marş spre Sighet la data de 5 martie 1945, având ascuns în căruţe armament abandonat de armatele fasciste în Muntele Pietrosul şi cu toate că mişcarea a fost relativ repede îngenuncheată a arătat forţa unităţii şi curajului maramureşenilor. La scurt timp după acest episod Gavrilă Mihali Strifundă a fost nevoit să devină partizan, găsindu-şi câţiva ani adăpost prin munţii aflați în vecinătatea localităţii Borşa.
În iarna anilor 1944-1945 în Năsăud a luat fiinţă prima organizaţie antisovietică din Ardeal, întemeiată de căpitanul Gavrilă Olteanu şi denumită „Haiducii lui Avram Iancu”. Braţul înarmat al organizaţiei, ce purta numele de „Divizia Sumanele Negre”, avea rolul de a alcătui planuri de luptă şi de a constitui depozite de alimente şi muniţie în munţi, dar ulterior, din motive de siguranţă, centrul organizaţiei s-a mutat în Bazinul Dornelor. Tot munţii au fost cuib şi pentru organizaţia anticomunistă intitulată Liga Naţională Creştină – Garda Albă, constituită şi coordonată de căpitanul Leonida Bodiu, cu arie de răspândire în munţii din hotarul rebrişorenilor, rebrenilor şi părvenilor, iar Valea Sălăuţei a fost martoră în data de 6 februarie 1956 la târârea după cal către comisariatul din Năsăud a partizanului Vasile Paşca, originar din Săliştea de Sus, un om dârz şi un vânător iscusit, care timp de aproape 10 ani a fost urmărit necontenit și care împresurat fiind în zona Bichigiu a ales să se împuşte decât să se predea şi care a fost îngropat fără preot într-un colţ al cimitirului Comoara din Năsăud.
Drumul istoric nu este drept, nu este neted, ci cu suișuri, prăvălișuri, cotituri, ocolișuri…, iar drumeții, contrar speranțelor și solicitărilor așezate în cuibul rugăciunii rostite la plecare, n-au parte numai de simplu și de senin, ci și de perioade tulburi, întunecate chiar, lipsite de liniște, căci așa cum lumina și întunericul alternează, la fel se succed binele și răul în al lumii carusel.
Și totuși… deasupra norilor, stă de strajă soarele.