La jumătatea secolului al XVI-lea, marele vizir Mehmet-pașa dă poruncă să se ridice un pod peste Drina, râul care străbate orașul bosniac Vișegrad. Așa începe istorioara podului compus din unsprezece arcade mlădioase și care devine martorul tăcut al istoriei, și al celei mari, cu războaie și răzmerițe, măriri și decăderi de imperii, dar și al celei mici, personale, cu răfuieli, drame ori fericiri de toată ziua, asistând impasibil la derularea schimbărilor ce se abat asupra locuitorilor – ce viețuiesc la răspântia a două lumi -, uneori mai molcom, alteori mai aprig, dar implacabil, și de cele mai multe ori, nedrept. Acest străvechi pod de piatră albă l-a inspirat pe scriitorul Ivo Andric, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961, romanul „E un pod pe Drina…”, scris în anul 1945, fiind și ecranizat ulterior de regizorul Emir Kusturica, și el de naționalitate sârbă și născut în Bosnia.
Fiecare pod aruncat peste ape poartă în spinare o întreagă carte de istorie, în care sunt întipărite povestioare despre facerea lui și în care alternează file întunecate și încurcate, cu file luminate și liniștite, așa cum amestecate vin și vremurile peste orice om, peste orice sat, peste orice neam…
„Asemenea lucruri anevoie sunt uitate și oamenii le istorisesc multă vreme, laolaltă cu poveștile despre nașterea podului (…) ca și cum, pe lângă elementele cunoscute până atunci, pământ, apă și cer, s-ar mai fi descoperit, pe neașteptate încă unul; ca și cum, prin strădania binevoitoare a cuiva, s-ar fi înfăptuit deodată, pentru toți și pentru fiecare în parte, una dintre dorințele cele mai adânci, străvechiul vis al omenirii: să calce peste ape și să stăpânească nemărginirea.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Până la urmă poporul se sătură să tot privească cu nesaț podul, să tot treacă peste el (…) Minunea zilelor dintâi deveni lucru obișnuit și oamenii începură să pășească peste pod grăbiți, nepăsători, îngrijorați, cu gândul aiurea; asemenea apelor zgomotoase care curgeau pe sub el. (…) Sus, deasupra lor, se merge acum de parcă ai avea aripi, de-a dreptul de la un mal la altul, peste podul lat și lung, trainic, neclintit ca un munte.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Crugul lunii s-a scurs mai departe și generațiile de oameni s-au urmat una după alta, dar el a rămas același, ca și apa care îi trece pe sub arcade. A îmbătrânit, firește, dar pe o scară a timpului mai largă – depășind nu numai viața unui om ci și durata unui șir întreg de generații – așa că îmbătrânirea lui n-a putut fi văzută cu ochii. Viața podului, deși e muritoare, se aseamănă veșniciei, căci sfârșitul ei nu poate fi întrezărit.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Astfel își petrecură… viața, făcută din primejdii și chinuri dar luminoasă, neclintită și dreaptă. Împinși de străvechi instincte moștenite, ei o rupeau în bucăți, o împărțeau în impresii de-o clipă și în cerințe imediate, pierzându-se mereu în ele. Doar așa, trăind fiecare clipă în parte, fără să privească nici înainte, nici înapoi, puteau să îndure o asemenea viață și să se poată păstra pentru zile mai bune.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Și tot așa ar fi trecut peste el și-al doilea veac, cu anotimpurile urmându-se unul după altul și ridicându-se noi generații omenești, iar zidirile ar fi dăinuit fără schimbare. Dar ceea ce nu putea face timpul, au făcut întâlnirile nesigure și de neprevăzut ale unor împrejurări îndepărtate.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Localnicii și drumeții … se obișnuiseră cu el. (…) Toți se slujeau de el, îl foloseau ca pe un pom binecuvântat, plin de roade și așezat lângă drum, un pom care e al nimănuia și al tuturora.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Așa se năștea și pierea o generație după alta, în preajma podului, iar el își scutura, ca pe o pulbere, orice urmă lăsată de toanele și de nevoile trecătoare ale oamenilor și rămânea după toate, neschimbat și neschimbător.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Dar necazurile nu sunt veșnice (și, prin asta, ele seamănă leit cu bucuriile), ci se duc sau măcar iau altă înfățișare și se pierd în uitare. Viața se înnoiește mereu, în ciuda tuturor întâmplărilor, dar podul nu se schimbă nici cu anii, nici cu veacurile, nici cu prefacerile relațiilor dintre oameni. toate astea trec peste el, ca apa care i se scurge tulbure pe sub arcadele netede și desăvârșite.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
„Se poate spune că toate schimbările petrecute pe pod erau neînsemnate, nu mergeau în adânc și erau de scurtă durată. Numeroasele prefaceri importante pătrunse în spiritul și obiceiurile localnicilor și în aspectul exterior al orășelului parcă trecuseră pe lângă pod fără să-l atingă. Părea că bătrânul pod alb, peste care se scurseseră fără să lase urme sau cicatrice trei veacuri de-a rândul, rămânea același, chiar sub noul împărat, și că avea să învingă iureșul acesta de noutăți și de schimbări, așa cum învinsese de totdeauna cele mai mari revărsări, ieșind de fiecare dată nepătat și alb, ca un prunc nou-născut, din puhoiul întunecat al apelor care îl năpădiseră.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…
Pentru orice comunitate podul este important, fiind punctul înspre care converg tălpile și roțile spre a trece peste ape. Când însă două orașe: Buda și Pesta, separate de Dunăre, își dau cu drag mâinile și se învoiesc să-și unească definitiv destinele printr-o suită de poduri deosebite, ele devin „coloana vertebrală” a capitalei zămislită prin unirea celor două maluri. În prim-planurile următoare este Podul cu Lanțuri, amplasat în centrul Budapestei, și surprins în momente distincte și din perspective diferite, inclusiv din înălțimile Citadellei (Gellert-hegy), cu mențiunea că imaginile imortalizate în plină vară (nu de Crăciun cum s-ar putea crede) sunt feerice, absolut magice, și dovedesc că orice așezare are în cuprinsul ei ceva aparte, un sâmbure de unicitate, ce poate fi pus plenar în valoare și care, prin acest mic șiretlic de definire, reușește să rămână adânc înfipt în memoria trecătorului.
„La drept vorbind când se spune „leagă” cele două capete ale drumului e tot atât de adevărat ca și atunci când se spune: soarele răsare dimineața ca noi, oamenii, să putem desluși ce-i în jurul nostru și să ne putem vedea de treburi, iar seara apune ca să putem dormi și să ne putem odihni după truda zilei.” – Ivo Andric, E un pod pe Drina…