În anii copilăriei nu o dată l-am auzit pe tatăl meu („Dumnezeu să-l ierte!”) spunând: „Eu n-am umblat prin judecăți!” – împrejurare percepută, pe atunci, ca un motiv de mare mândrie. După anul 1989, roata istoriei s-a întors brusc, declanșând o avalanșă de procese abătută asupra instanțelor astfel că, dintr-o dată, toată lumea a început să se războiască judiciar cu toată lumea pentru orice mărunțiș, ceea ce înseamnă că acum lucrurile stau tocmai pe dos: nu ești om adevărat dacă, niciodată, cu aproapele tău nu te-ai judecat.
În pofida acestui fapt, prea puțini dintre cei care au bătut la porțile justiției sunt în măsură să traseze o linie clară de demarcație între responsabilitățile atribuite, inclusiv prin constituție, celor două categorii de magistrați.
La debutul carierei mele de judecător o bună parte dintre consăteni, când treceau prin dreptul casei din Ilva-Mică și mă aflau în curte, mi se adresau cu „d-nul procuroriu…” Nu puteam pricepe de ce făceau acest lucru, până într-o zi când, destăinuindu-i dilema unui vecin mai vârstnic, acesta m-a luminat prin răspunsul sincer pe care mi l-a dat: „Sunteți doar judecător? Și cât mai aveți până ajungeți procuror?” Formula de adresare era de fapt o încercare de înălțare în grad – și la „…ta majori” li se spunea cândva „domn căpitan” -, o reminiscență a regimului comunist în care procurorul, „cel care punea pe vremuri cătușele” fusese așezat de opinia publică pe piedestalul cel mai înalt al justiției; o credință populară, adânc împământenită, ce făcea inutil orice demers de a explica că drumul profesional al judecătorului este separat, și nu dă, în final, în cel urmat de procuror; că starea lucrurilor s-a schimbat radical și în prezent procurorul doar propune luarea măsurii arestării preventive, singurul în măsură să hotărască privarea de libertate a unei persoane, doar în anumite condiții și numai pentru o durată limitată, fiind judecătorul; că procurorul are competențe preponderent pe tărâm penal unde i s-a alocat rolul de acuzator, fiind așezat pe același palier, inclusiv în sala de judecată, cu avocatul-apărător, sarcina de arbitru și de decident final într-un astfel de proces fiind dată judecătorului.
De asemenea, mai remarc un aspect destul de evident: nu se conștientizează corect și complet faptul că împărțirea dreptății necesită în mod imperios ca judecătorul să se bucure de o independență judiciară totală și că tocmai de aceea s-a statornicit să nu fie subordonat nici președintelui de instanță și nici instanței ierarhic superioare în ceea ce privește activitatea de judecată desfășurată, ci numai legii și propriei conștiințe, iar un dosar, odată ce i-a fost repartizat pe cale aleatorie în sistem informatic, să nu-i poată fi luat de pe rol, și nici să fie „chemat la ordine” de către „cineva sus pus” ori la „simple sfaturi și sugestii” cu privire la mersul procesului ori referitor la soluția din dosar.
În cadrul unităților de parchet însă, există (sau cel puțin exista) obiceiul de a se ține periodic ședințe de analiză a achitărilor date în dosarele penale. Nu caut să contest utilitatea, țin doar să subliniez faptul că punerea în discuția întregului colectiv a soluțiilor de achitare, pentru identificarea unor posibile carențe strecurate în cuprinsul actului de acuzare ori a „scăpărilor” din timpul susținerii lui în fața instanței de judecată, nu este tocmai confortabilă procurorului asupra căruia planează anumite responsabilități și „imputabilități”, fiind urmată, nu o dată, de o atitudine ostilă adoptată de procurorul în cauză față de judecătorul care l-a „ofensat”, care l-a supus „oprobriului public”.
Pentru o deplină edificare trebuie subliniat că nici judecătorului de la instanța de fond nu îi convine o „casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei” pronunțată de tribunal sau de curtea de apel. De ce? Pentru că nu a dobândit încă deprinderea de a spune, măcar în sinea sa, că poate a greșit sau că pur și simplu e vorba de o altă interpretare a legii, de o altă opinie formată în urma reaprecierii materialului probator administrat, ci este tentat să o ia iute și nejustificat, ca pe o „punere la punct”, ca pe o înfrângere umilitoare. Pe de altă parte, n-am cum să nu spun, că nu o dată am constatat – și nu numai eu – că nivelul de orgoliu profesional este invers proporțional cu experiența, singura în măsură să aducă, încetul cu încetul, înțelepciunea, moderația, puterea de a respecta și părerea celuilalt.
Și cum, din motive pe care prefer să le trec sub tăcere, în structurile de parchet ale Direcției Naționale Anticorupție sunt detașați foarte mulți procurori aflați la început de drum, cu grad de procuror judecătorie sau procuror tribunal, este limpede că orice achitare a unui acuzat este un prilej de mâhnire când hotărârea este întoarsă pe toate fețele în cadrul colectivului de procurori, nu căutând culpe neapărat, ci eventuale erori, pentru a nu se mai repeta pe viitor.
Totodată, este oportun de știut că între procurori și judecători nu există o atmosferă absolut armonioasă. Și nici nu e normal să existe așa ceva, altminteri, în pragul pronunțării unei soluții de achitare pe motiv că fapta nu există sau nu întrunește cerințele infracțiunii ori nu a fost comisă de inculpat, judecătorul ar fi tentat să ia în calcul că procurorul de caz s-ar putea supăra și să recurgă la un compromis: o condamnare ușoară, cu suspendarea executării pedepsei, dar care tot condamnare rămâne și atrage consecințe majore. Plecând de la această premisă, cu atât mai mult judecătorul trebuie să fie așezat la adăpost de teama de a-i fi deschis un dosar penal chiar de către procurorul care a instrumentat dosarul finalizat cu o achitare.
Judecătorul este permanent în vizorul părții care a pierdut procesul civil, și cu atât mai mult a inculpatului condamnat, și cum, în România ultimilor ani, delațiunea a fost ridicată la nivel de sport de masă, foarte mulți judecători au fost reclamați la Inspecția Judiciară ori pârâți la DNA pentru te miri ce vine, mai mult sau mai puțin închipuite. Într-un astfel de context faptic, existența miilor de dosare deschise pe numele judecătorilor este explicabilă, ceea ce nu pare în regulă fiind însă ținerea lor în nelucrare perioade îndelungate de timp. Pentru a nu plana nici o suspiciune de corupție asupra judecătorului și pentru a nu fi bănuit nici procurorul că ține dosarul la sertar pentru a-l putea scoate la momentul potrivit în scop de intimidare și șantaj, aceste dosare vizând judecătorii ar trebui instrumentate de urgență, cu maximă celeritate.
Este de notorietate că orice inculpat trimis în judecată își dorește cu ardoare ca judecătorul, de a cărui decizie depinde destinul său, să aibă libertatea de a judeca obiectiv și să fie așezat la adăpost de orice sursă de influențare și intimidare. Prin urmare, pentru a înlătura orice urmă de îndoială că ar putea exista la un moment dat, chiar și în mod izolat, un procuror abuziv ori un judecător timorat, consider că ar fi de preferat să se revină la situația anterioară când nu exista o structură specializată autonomă (SIIJ sau DNA) și când judecătorii cu grad de judecătorie și de tribunal erau anchetați de procurorii-inspectori (așa era parcă titulatura) de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel în raza căruia își desfășurau activitatea, iar judecătorii curților de apel și judecătorii de la instanța supremă de către procurorii-inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.