Mai toate marile războaie și-au aflat ecoul în literatură. Invazia lui Napoleon în Rusia anului 1812 a fost descrisă detaliat de Lev Tolstoi în romanul „Război și pace”, iar cronicarul conștiincios al războiului franco-german dintre anii 1870-1871 a fost Emile Zola, în „Prăpădul”. Merită citite. Sunt două capodopere literare, așa cum este și romanul „Întunecare” scris de Cezar Petrescu, imediat după primul război mondial.
Dimensiunile grozăviei marelui război sunt însă real redate, chiar în oglindă, de scriitorul francez, Henri Barbusse, în „Focul” și de scriitorul german, Erich Maria Remarque, în „Nimic nou pe frontul de vest”, foști combatanți pe același front, pe baricade adverse, dar care au resimțit la fel ororile și traumele luptelor de tranșee.
Am ales doar două pasaje din „Nimic nou pe frontul de vest”:
„Pierderile noastre sunt mai mici decât ar fi fost de presupus: cinci morți și opt răniți. A fost un bombardament scurt. Doi din morții noștri zac într-unul din mormintele răscolite; nu trebuie decât să astupăm groapa la loc.
Pornim înapoi. Tăcuți, pășim unul după altul în șir indian. Răniții sunt duși la postul sanitar. Dimineața e tulbure, infirmierii aleargă cu numere și bilețele, răniții scâncesc.”
„Zilele trec și fiecare oră e în același timp incredibilă și totuși firească. Atacurile alternează cu contraatacuri și pe câmpul ciuruit de pâlnii dintre tranșee zac tot mai mulți morți. De cele mai multe ori îi putem lua pe răniții care nu sunt prea departe de noi.
Pe alții însă îi auzim murind…
Zilele sunt dogoritoare și morții zac neîngropați. Nu-i putem ridica pe toți, nu știm unde să-i ducem. Îi îngroapă obuzele…
Cerul e albastru și fără nori. Seara se face zăduf și căldura se ridică din pământ. Când vântul suflă spre noi, aduce … răsufletul acela de moarte al pâlniilor…
Și am selectat două extrase din „Focul” :
„În jurul morților roiesc scrisorile care, în timp ce erau depuși la pământ, au alunecat din buzunare sau din cartușiere. Pe unul dintre aceste albe petice de hârtie care bat din aripă în vânt, dar pe care noroiul le ține încleiate, citesc, aplecându-mă puțin, această frază: „Dragul meu, ce vreme frumoasă e de ziua ta”. Omul e pe burtă: are șalele spintecate de la un șold la celălalt printr-o brazdă adâncă…”
Deodată, o explozie formidabilă se prăvălește peste noi…Pământul s-a căscat în fața mea. Mă simt luat pe sus și zvârlit într-o parte, frânt înnăbușit și pe jumătate orbit de acest fulger și trăsnet… Și totuși îmi aduc bine aminte: în aceea clipită când, fără să-mi dau seama, îmi căutam deznădăjduit, înnebunit, fratele de arme, am văzut trupul lui înălțându-se, drept, negru, cu amândouă brațele desfăcute larg în cruce și în locul capului, o flacără!”