Lăsați-vă călăuziți de iubire (sau și mai și: Îmbrăcați-vă-n iubire!), ne cere Crin Triandafil Theodorescu -„CERșetorul de CER”, în ultima carte publicată. Nu e vorba de o pravilă, în sensul strict al cuvântului, și nici de un elementar îndreptar de învățătură bisericească, ci mai degrabă de o carte de leac, ce trebuie administrată regulat și pe timp îndelungat, în porții mici, așa cum de altfel a fost (pre)scrisă, iar după fiecare picătură de lectură se recomandă lăsarea rândurilor (și gândurilor!!!) la macerat și decantat, în căușul cald al inimii, pentru a putea astfel desluși fiecare înțeles cu miez, cu miez dumnezeiesc. Și ar mai fi ceva relevant de subliniat: chiar dacă anvergura intelectuală a autorului i-ar fi permis, cu ușurință, să alcătuiască, în mod sistematic, o culegere de predici solide și sofisticate, rostite-n prealabil din altitudinea amvonului, el a ales să ne ofere, din mijlocul mulțimii, un alt fel de dar, un neprețuit șirag de sfaturi și sugestii pentru drum, pentru drumul vieții, exprimate cu simplitatea harului cu care este înzestrat, și pe înțelesul tuturor, în prezentarea înaltelor idealuri și îndemnuri pornind, de fiecare dată, de la stări și întâmplări aparent mărunte, cotidiene.
Și cum autorul, de când îl știu (și a trecut binișor de hotarul a două decenii), asta face în chip curent: își împarte sufletul în mii de felii, îl înmulțește în orișicare nouă împrejurare, cercetată mereu cu mirare, dăruindu-l apoi, cu o exemplară generozitate, împachetat în fiecare cuvântare, în fiecare îmbrățișare…, sunt absolut convins că o parte semnificativă din inima-i mare cât un munte sfânt a rămas, de mas în veșnicie, în Agrieș, tărâmul cel dintâi păstorit spiritual, la finele secolului trecut, când cuibul de case muntenești nu constituia doar un sat situat pe marginea drumului ce trece din Ținutul Bistriței, prin Pasul Spanului (sau Spânului, ori Șpanului), în Țara Maramureșului, cum e acum, ci un cert capăt de drum, unde și vulturul, în pace și resemnat, înturna.
În toamna anului trecut, în trecere fiind, spre Munții Gutâi, am postat, pe grupul de WhatsApp „Bistrița Montan”, o fotografie cu biserica din Agrieș, stârnind lui Crin câteva dulci amintiri, urmate instant și de o delicată destăinuire: „E biserica în care mi-am botezat copilul. În care mi-am căutat din ochi pe Ea-a mea, la fiecare liturghie. (…) Aici, am trăit în ultimul donjon al civilizației rurale tradiționale. Șiruri lungi de țărani veneau, îmbrăcați popular, de peste toate măgurile, de la distanțe de 10 km, pe jos, la biserică. După terminarea slujbei se adunau toți pe puținul asfalt care exista pe pod, și când ieșeam cu Ea de mână din biserică se făcea o liniște de mormânt, își dădeau coate unii altora să se atenționeze, se făcea cărare prin mijloc și-și scoteau pălăriile din cap. Iar eu eram un mucos. Un mucos care-l ducea pe Hristos pe reverendă. (…) Acum trei decenii, când umblam cu crucea prin zona aia, călcam zăpezi de juma de metru minim, câte o oră-două între case (uneori), și unde ne apuca noaptea acolo dormeam, în casa creștinului, iar a doua zi o luam de la capăt, căci umblatul cu crucea era ca o expediție polară, știai când pornești fără să știi când te întorci, și mă hrăneau țăranii cu mistreț la ceaun, și mere coapte-n ler, și boabe de porumb fierte în lapte de bivoliță. Parohia mea era până sub Țibleș și la un moment dat am greșit potecile, iar când am găsit cătunul căutat, omul care a sărutat crucea mi-a zis: „Părinte, eu vă primesc cu drag, că sunt creștin ortodox, dar să știți că preotul nostru tocmai ce a trecut pe aici”. Auleo, eu de colo: „Păi voi nu țineți de Agrieș?”, la care omul, scărpinându-se cu condescendență în barbă: „Părinte, știu cine sunteți, am auzit că a venit un preot tânăr la Agrieș, dar noi aici suntem în Maramureș, în Larga”. Greșisem nu doar parohia, ci și episcopia.”
Referitor la Cerșetorul de Albastru, publicată de Editura Cărțile Tango, în anul 2024, țin să reiau ideea de-nceput și să subliniez: e o CARTE DE LEAC pentru suflet, ce merită păstrată, la nevoie, în rucsac, în cuprinsul ei dând și despre inerentele socoteli de final, despre ziua în care se va termina și vom bate în parbrizul Domnului, la marea intersecție, așteptând să se facă verde, pentru a putea urca în cetatea celestă, dar mai ales despre ce și cum trebuie făcut, până atunci, pentru a primi permisul de liberă trecere; și despre postul grijei zilei de mâine (ce trebuie lăsată în plata Domnului); și despre smerenie și milostenie (două dintre cheile împărăției cerurilor); și despre rostul tainic al îmbrățișării (Dacă Dumnezeul meu este Iubire, atunci liturghia lui e îmbrățișarea!); și despre binecuvântările tăcerii (Lasă să vorbească pasul vieții tale!), și despre uitare (cicatridina cerului, de aplicat pe inimile ciobite); și despre iertarea lucrurilor de neiertat; și despre dreptatea amăruie ce rămâne când iubirea a murit; și despre oamenii buni, ce fac prescură cu inima, în cuptorul sufletului… Și părintele Crin nu o face formal, în grabă, ci temeinic, abordând multiple planuri și, câteodată, repetând un refren, cu aură de anaforă, sens în care accentuează o supremă idee, în felurite forme lexicale și cu o încăpățânare demnă de cioplitor în „Piatra Craiului Mare”, până când și orbul din mintea omului capătă deprinderea de a întrezări firul roșu al traiului nemuritor, și sfânta stea călăuzitoare.
Și cum ne aflăm la început de An Nou, iar cartea prezentată poate fi lesne întrebuințată ca sistem global de navigație, către desăvârșita destinație, din inedita sa enciclopedie evanghelică – sensul inițial al termenului de evanghelie fiind acela de veste bună – am selectat o parte dintre pasajele ce pun în evidență cea mai pură și mai concentrată esență existențială: IUBIREA – singura cărăruie ce urcă nestingherită-n cer.
Și plecând de la această premisă, asemeni unui curator bisericesc, la final de liturghie, ies astăzi în fața domniilor voastre cu o tavă argintată, încărcată cu bucățele de prescură sfințite, cu inima, de Crin Triandafil Theodorescu și zic: „Veniți de luați iubire!”, anafura raiului nesfârșit.
„Și de aia sunt inimile-n noi, de iubit…”
„Tot ce nu-i despre dragoste mi se pare superfluu și risipitor. Orice discuție ar trebui începută cu o îmbrățișare, cu un oftat și cu un mângâiat pe tâmplele reci. Și poate terminată aici, că cine iubește a zis deja tot ce e de zis. (…) Rațiunea supremă a întrupării e iubirea, și fructele iubirii sunt mila, oftatul, pacea și iertarea. (…) Doar ce-am iubit va fi selectat și păstrat în buzunarul de la pieptul Înviatului, doar ce-am iubit. (…) Că dragostea e piatra din care și-a clădit Dumnezeu palatele din ceruri și fără dragoste n-are nimeni cheie la paradis.” – Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Să trăim ca să iubim.”
„Deodată, după ce crezusem că uitasem asta, dar vezi bine, omule, ceea ce îți trece prin inimă nu se pierde și duci cu tine în cer, cum duc măgărușii bolovanii de sare în vârful munților. (…) Și singura bogăție pe care o iei pe tine, ca o palla imperială cu care te încoronezi în veșnicie, e cât de mult ai iubit. Și dacă ai iubit, cât de mult ai iertat. Și dacă ai iertat, cât de mult ai miluit. (…) Că fără iubire inima e toantă oarbă în drumul țării și rest de aruncat la resturi. (…) Lasă lumea să-ți zică sentimentaloid decrepit, romantic, întârziat, relict medieval, tu fă-ți din dragoste haine de pus pe inimile celor din jur, că iubirea e singura chestie care traversează impermeabilul care desparte lumea asta de cea trecută și viitoare.” – Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Iubirea e armătura oricărei zidiri dumnezeiești.”
„ Când iubești te muți în celălalt, și pe tine te speli, ție-ți tai unghiile crescute anapoda. Restul sunt cuvinte filetate. Conferințe bune de uitat. Doar cât iubim, doar cât iubim suntem, atât. (…) Pământul va trece, iubirea lui va rămâne dincolo de marginea veacurilor. (…) Că asta e distincția distincțiilor, darul darurilor și lumina ochilor cu lacrimi. Să iubești și să fii iubit, că Dumnezeu Dragoste este și din dragoste nimeni nu greșește.”– Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Că toate vor trece, doar ce-am iubit va rămâne-n veac. Doar ce-am iubit.”
„Și uitându-mă la ea, eu însumi cu suferința mea în brațe, am înțeles Doamne, a câta oară, că în viața noastră există o clipă de maximă frumusețe. De elevație supremă, de apoteoză a bunătății și iubirii de care am fost capabili, ziua aceea perfectă, în care am făcut binele și-am iubit curat, și că atunci când vom ajunge la picioarele Înviatului, aia va fi ziua de referință a răsplății noastre, și El, cu mărinimie de boier, va șterge toate păcatele noastre ca pe niște frunze veștede duse de vânt. (…) Că o moarte nu poate despărți în două o dragoste, și că Dumnezeu e Dragostea-care-trece-pe-drum, pe orice drum. Că cine mult a iubit mult va primi. (…) Că dragostea nu caută ale sale, nu se trufește, toate le crede și toate le nădăjduiește.”– Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Iubiți ca să nu greșiți.”
„Să nu-i crezi. Nu ești om dacă ai ridicat o casă și-ai plantat un pom. Ești om dacă ai iubit un pom și-ai clădit o casă în pieptul tău, să le fie celorlalți mângâiere și acoperiș, știi cum spun strămoșii tăi acoperișului, nu? Scuteală. Fii scuteală celorlalți.(…) Doar dragostea trece, făclie picioarelor noastre, doar ea ne va lumina poteca ce duce la înviere. (…) Să nu-ți lipești inima de nimic din ce se face nisip, rugină și vânare de vânt. (…) Din ce zic ei că trebuie, nimic nu trebuie, doar să iubești, ca să semeni cu tine. (…) Și că legea lui Dumnezeu, unica inoxidabilă, e iubirea, iar din ea toate celelalte, ca niște crenguțe firave dintr-un trunchi unde pulsează seva Duhului Sfânt. Că Dumnezeu e Iubire. Și dacă-ți agăți așa mărțișor la inimioară, toate întâmplările vieții tale capătă un sens de izvor curat și limpede.” – Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Doar iubirea contează, pentru că Dumnezeu, iubire este.”
„Dintr-o dată m-am coborât în mine ca într-o peșteră, am aprins lumina și m-am gândit dacă am reușit, în viața asta, să dăruiesc lucruri de-alea de pus în sertarele de la sicriu și de dus în veșnicie. Că până la urmă doar cu asta trecem dincolo, cu dragostea unuia către altul, că dragostea e Dumnezeul viu, pipăibil, Duhul Adevărului… Toate se vor face cenușă, peste toate va sufla vântul uitării, dar dacă am iubit pe semenul nostru, pe Dumnezeu l-am iubit.”– Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Când un bărbat iubește o femeie, Dumnezeu le ține umbrela.”
„Că iubirea e irațională, proastă de bună, n-are „de ce / pentru că / pe cale de consecință”, e puzderie de lacrimi de bucurie care-ți cad dintr-un cer doldora, pe care Înviatul meu desculț îl deșartă drept pe capul celui iubit. (…) Păi du-te acasă și învață-i să iubească cu tot ce au și deodată, fără rest, că dragostea nu e inginerie cu cote milimetrice, e val care mătură tot și naște-o lume nouă. (…) Că nu doar ce-am păcătuit făcând se trece în tabelul îngerului, ci și tot ce n-am iubit, și n-am iertat și n-am clădit în viețile celorlalți, și ne iartă nouă păcatele cu gândul, cu vorba, cu fapta și cu nefapta, precum și noi iertăm celor ce nu ne-au făcut nouă, precum în cer și pe pământ. Of. Viață.”– Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Iubește și fii iubirea.”
„Frații mei, surorile mele, țineți-vă de iubire ca de o ancoră tare, că dacă pierzi iubirea, pe Dumnezeu în persoană întrupată îl pierzi. (…) Frații mei, asta e iubirea. O pompă de suprapresiune prin care aerul Duhului Sfânt suflă în inimă și n-o lasă să se scufunde, oricâte găuri ar avea, sub nivelul mocirlos. Când ai pierdut iubirea îți intră în inimă trufia și toate celelalte rugini ale sufletului.”– Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Dragostea e desertul perfect și cine iubește a mușcat deja din veșnicie cu toată gura și cu toată setea.”
„Doamne, ce zi! Doamne, ce de rest mi-ai lăsat la plată, ce ciubuc de boier mi-ai îndesat în inimă că mă pot bucura de-atâta frumusețe și pe câtă fericire m-ai făcut stăpân! Hai susulețu, țara mea cârpită-n coate că dacă dragoste e sub cer, Dumnezeu e între noi întreg și nedespărțit, că dacă avem iubire stă Domnul cu noi la masă și ne pune-n farfuria vieții cu mâinile lui curate, bunicul blând al vârstelor frumoase. ”- Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Când din inima ta a dispărut iubirea, ai pierdut totul pentru totdeauna, indiferent de ce-ai câștigat între timp.”
„Că Dumnezeu este Iubire și cine și-a umplut forma inimii cu iubire o să guste din veșnicia lui. Restul sunt de unică folosință: dacă aș avea dreptul proorociei, dacă aș cunoaște toate tainele și toate științele și dragoste nu am, nimic nu sunt. Și trupul meu dacă l-aș da să fie ars și mi-aș împărți avuția și dragostea nu e în mine, nimic nu-mi folosește, și de-aș grăi în limbile îngerilor, fără dragoste e certificat de competență lingvistică și-atâta tot. Că toate or să cadă cândva, ziduri și speranțe, titluri și glorii, visurile și durerile noastre. Doar dragostea nu cade niciodată. Doar ea.”- Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„Iubirea e floarea din mijlocul oricărui deșert, căci Dumnezeu iubire este.”
„Și de-atunci, cheia mea de control e iubirea. Că mai mare ca dragostea nu e nici credința și nici rugăciunea, nici fapta bună chiar. Toate celelalte de mai sus se adaugă iubirii, și dacă cineva le pune înaintea ei n-a înțeles nimic din sistola discretă a Ortodoxiei. Unde nu e iubire, finiș, fraților, toată teologia se transformă în tăiței de hârtie, bisericile aurite în ziduri goale și mitrele în uzurpări deicide. Dumnezeu izbucnește în plâns. Își strânge Duhul Sfânt în traistă și pleacă desculț și rănit în coastă de-acolo, pleacă. Unde nu e dragoste, Dumnezeu însuși îngheață cu gazul tăiat. (…) Și că Dumnezeu este Iubire, și dacă ai dragostea toate celelalte se adaugă cum vine mărul după sămânță, mugurele după iarnă, floarea după mugure și se face iar lemn de cruce, pentru o nouă Golgotă și-o proaspătă Înviere. Dumnezeu e Dragostea-care-trece-desculță-pe drum. Cheia mea de control. Cheia mea în formă de cruce și de îmbrățișare. Dumnezeu a zis: să fie iubire. Și atunci va fi și lumină, și pace, și blândețe, și bucurie. Dați, mă, drumul la iubire, n-o mai țineți în pivniță…”– Crin Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de Albastru
„La plini de iubire ani!”