De zi-ntâi a lui Undrea, am suit, din nou, în munți. În Giumalău – „Moghila lu Dumnezău”, cum i-a spus, cu ani în urmă, un bătrân de prin Rusca, când i-am răspuns că înspre el mă duc, singur-cuc.

De astă dată am urcat din cătunul de sus al Pojorâtei, și nu doar eu cu mine, ca odinioară, într-o zi prelungă de vară, ci pe timp de iarnă, alături de prieteni dragi și de doamnele noastre minunate, punctul de plecare pe traseu fiind Șaua Fundul Colbului. Potrivirea toponimică rurală mi se pare genială: din fundul prafului am purces, căci din lut suntem făcuți și praful se alege de toate câte trec, pe rând, pe pământ. Și alături de colb, începutul de lume – și deopotrivă inerentul sfârșit – ni s-a arătat nouă și de către dalb: „Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, / Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, / La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință, / Când nu se ascundea nimica, deși tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. (…) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l. / Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl! (…) De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase-n viață de un dor nemărginit./ Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.” – Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Tainica geneză și tăcerea de după facere!





Și e necesar să ne reamintim: atunci când, pe cărare călcând, purtăm povara atașamentelor aiurea adunate, se cade să stăm locului și să debarasăm, cătând a trage o linie de hotar între prinos și prisos, fiindcă nacela devenirii nu se poate înălța dacă lestul nu este aruncat, la timp, peste bord, iar urcușul pe munte se preschimbă-n chin dacă nu cumpănim asupra lucrurilor de luat în rucsac. Oricum, multe cărăm și de puține avem neapărată nevoie.





Iar atunci când, pe cărare călcând, perspectivele se restrâng și nu mai zărim, nici măcar din înălțimi, până departe, degrabă dobândim luarea-aminte, cu amănuntul, la imediata-vecinătate. Și Doamne câte bogății nenumărate ai revărsat, la tot pasul, în calea inimii înmuiată-n uimire.



Și iarăși spun: atunci când, pe cărare călcând, nici un tril de mierlă nu se aude ( jurată-i că până-n primăvară tace) și nici cântec de ciocârlie nu răzbate din înaltul cerului (fiindcă-și face obișnuitul sejur prin zările exotice), bucuroși nevoie-mare suntem, cu toții, și de un ciripit cârpit de pițigoi, rămas acasă, lângă noi.


Și dacă, atunci când, pe cărare urcând, ne este sortit să înfruntăm apogeul viscolit al clipelor de culme, doar după ce ne este redat vom aprecia, cum se cuvine, binele brâului de mijloc și cumințenia codrului… de pâine.









Și pășind cuCERnici, pe tărâmul Pietrelor Doamnei Noastre, clădite de Împăratul Rarău-Giumalău, vrednică-i de altar, de catedră, de candelă ținută, mereu aprinsă, în odaia „dinainte” a sufletului…, cea mai frumoasă rugăciune românească adresată Maicii Domnului: „Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupra-ne coboară,/ O, maica prea curată/ Și pururea fecioară, / Marie! /// Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri se arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!” – Mihai Eminescu, Rugăciune.


„

Iar atunci când, „cu moartea pe moarte călcând…”, descoperim o cruce, înălțată, pentru cei căzuți, în creștet de munte, viu devine Troparul Învierii Domnului, într-o mărturisire de crez dezvăluit sub podeaua cerului: „Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…, / Colo-n altar se uită și preoți și popor,/ Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/// Cântări și laude-nălțăm/ Noi, Ție unuia,/ Primindu-l cu psalmi și ramuri,/ Plecați-vă, neamuri,/ Cântând Aleluia!/// Christos a înviat din morți, / Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!” – Mihai Eminescu, Înviere


Și tot pe cărări de munte se răsfiră din cer: „Colinde, colinde,/ E vremea colindelor!/ Căci gheața se întinde/ Asemeni oglinzilor./ Și tremură brazii,/ Mișcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele./// Se bucură copiii,/ Copiii și fetele!/ De dragul Mariei/ Își piaptănă pletele./ De dragul Mariei,/ Și al Mântuitorului,/ Lucește pe ceruri,/ O stea călătorului.” – Mihai Eminescu; Colinde, colinde




Și ori de câte ori, pe cărare călcând, tura ajunge la vecernie și izbânzile toate-s probate, piciorul ridicat de pe accelerație ne aduce-n dar o binecuvântată stare de calm, asemeni celei pitită după psalm.



Și dacă, atunci când, pe cărare călcând, ne dă ghes tentația de a califica vreme rea un val trecător de ceață ori o ninsoare bogată, alăturat așez un fragment literar, pe post de prilej de meditație asupra naturii umane, prea des cârtitoare: „Am stat de vorbă cu Mircea Berindei, e surprinzător de optimist. Fericit să trăiască, mulțumit de orice mic moment de bucurie care-i este dat, de o zi frumoasă și strălucitoare, de o carte bună pe care o citește, de comuniunea de idei cu un camarad, se bucură de viață. În ce mă privește, temperamente ca acestea nu mă miră niciodată de-ajuns. Mă-ntreb din argilă sunt eu făcută ca să fiu atât de incapabilă de fericire. Vorbeam de mirarea pe care o stârnește viața în noi și-mi spunea că trebuie să fim fericiți de fiece clipă hărăzită nouă, că viața este cu-adevărat extraordinară și că trebuie să ne bucurăm de ea. Că el încearcă să fie fericit de fiecare lucru în parte. De faptul, bunăoară, că se poate plimba într-o zi luminoasă ca aceasta, că poate să respire aerul înmiresmat al primăverii, că se poate bucura de căldura razelor blânde și blajine ale soarelui. Simțeam că este într-adevăr fericit. Cum se face că această zi, aceeași, această frumusețe, aceeași, produc în mine cu totul altceva decât fericire? Când o zi este prea frumoasă, prea strălucitoare, când soarele mă pătrunde și mă-ncălzește, când simt în nări suflul proaspăt al primăverii, un cumplit sentiment de tristețe pune stăpânire pe mine, tristețe dureroasă și năucitoare, care-mi strânge inima, care-mi face atât de rău, că-mi taie respirația. Și cu atât mai îngrozitoare, cu cât nu mi-o pot explica.” – Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Jeni Acterian, Editura Humanitas
Ca atare, drept gest de recunoștință față de Marele Creator, propun un gând mărunt de început de drum: Mulțumescu-ți Doamne, și pentru acest răsărit de soare!