
Doar pentru atunci când, pe drumul vieții trecând, resimțim adânc că este, deja, prea mult și prea aproape de limitele neputințelor noastre, mă-ncumet să vă recomand :
O rețetă de resetare, sens în care se ia una bucată întreagă de sfârșit de săptămână (unul liber de sarcini, în care n-avem de apăsat clanța ușii de la intrare, „prioritățile” pot fi puse pe așteptare și toate ecranele, voluntar, întunecate), se împăturește binișor în pijamale (pe toată durata lui!), se pune într-o oază de liniște, se pârpălește, pe toate părțile, la foc mic, de somnic, repetat până la atingerea stării de sațietate, se asezonează, după gustul sufletului, în răstimpurile de veghe, cu ture de lectură ce captează și încântă imaginația, sau cu o ceașcă de ceai (ori de ce ai sau „vrai” – cum zicea bunica mea din Bucovina), îndelung gângurit de două inimi iubitoare – numai cu titlu de exemplu – și se asortează, tot la alegere, cu o garnitură de exerciții de respirație regulată, desfășurate în patru pași egali: cinci secunde pentru a inspira pe nas și inclusiv cu abdomenul; cinci secunde pentru a păstra aerul în plămânii dilatați; cinci secunde pentru a expira, în tot, pe gură; cinci secunde pentru a ține plămânii goi, după care se reia ciclul, de câteva ori, o atare respirație ritmică permițând nu doar înlăturarea aerului stătut, îmbâcsit din plămâni și întrebuințarea lor la capacitate maximă, ci și o conectare ideatică, în tot, la aceste operațiuni fiziologice, fără a lăsa mintea să-și alerge gândurile, pe toate câmpurile; ori cu câte o pauză de meditație, nu pe teme filozofice complicate, ci mărunte, obișnuite, respectând cerința de a ne păstra mintea pliată pe tema abordată, dar și în sens invers putem încerca, căutând să o eliberăm de orice ancoră-atașament și de toate rămășițele zilelor traversate, cățărându-ne pe malurile ei, privind detașați la torentul ce ne trece prin cap și rezumându-ne la lipirea de etichete: un gând prostesc, o neliniște nefirească, o ideuță drăguță, un îndemn viclean, o grijă fără rost, un sentiment plăcut…



Poate nu vom reuși, din prima, să obținem gustul adevărat al armoniei de acasă, și nici întoarcerea spiritului, a spiritului rătăcitor, pe setările inițiale, primare, dar tihna de după trudă (acordată drept răsplată), punerea pe modulul „mut” al minții și, pe amânare, a lucrurilor „neapărat de făcut”, vor înviora sufletul și îi vor da puterea de a o lua de la capăt, în lupta cu cotidianul. Și ca sorb pentru stres, ca supapă de siguranță, pentru viață, poate fi întrebuințată o astfel de zi în care să ne permitem, periodic și cu titlu de excepție, să nu facem nimic lucrativ, și asta nu neapărat pentru a ne băga mințile-n cap și a fi astfel în toate mințile, pentru a ne sta mintea-n loc și a redeveni zdraveni și întregi la minte, ci efectiv pentru a ne odihni, deopotrivă, trupul și spiritul.

Și să știți că, alături de cugetare, se poate recurge și la reprize de contemplare. Cum, de câțiva ani, mi-am format obiceiul de a pune semințe în căsuțele cățărate prin copacii din grădina casei mele, mi-am acordat binecuvântarea de a asista la un minunat spectacol al naturii, fiindcă zeci de păsăruici, de vrăbii zglobii și de pițigoi, pripășiți prin tufele de caprifoi, ciripesc sătule, se-nhoresc în zbor și zburdă „libere ca păsările cerului și fără grija zilei de mâine”, din pom în pom.
E dincolo de îndoială că pentru a reuși să-l înțelegem pe celălalt ( valabil și în iubirea aproapelui, și în iubirea de aripioare…) e necesar un dram de empatie și că n-avem cum să cercetăm, în chip corect, pe cineva (cu atât mai puțin de a-l judeca) fără a căuta să ne transpunem în pielea celuilalt. Și dacă procedăm în acest mod, degrabă realizăm ce mare bine (și cu ce efort mic!) putem face unei biete păsărele când presărăm, la ceas de ger, firimituri de pâine pe pervazul ferestrei, iar dacă ne gândim că poate Dumnezeu se mai și joacă uneori cu noi, dispunând reîncarnarea, nu cred că ar fi o mare mirare ca aceluia ce a dispus perpetua privare de libertate să i se dea posibilitatea de a cunoaște, din interior, gratiile unei colivii (și cu atât mai mult un lanț (g)ros și scurt, legat la țăruș), iar celui lacom din cale-afară „șansa” de a deveni un vultur, precum cei din Anzi, ce se îndoapă până peste poate…, până când decolarea va fi, o vreme, imposibilă, iar el vulnerabil, în fața celorlalți prădători.



„Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul : să ne bucurăm și să ne veselim în ea”, statuează Psalmul 118, și pentru asta trebuie „să-ți dai ce-ți dorește inima și să-ți împlinești toate planurile tale” (Psalmul 20), și subliniez: Biblia nu spune că acestea sunt zilele, ci aceasta este ziua, ceea ce înseamnă că aici și acum trebuie să probăm bucuria de a trăi fain și simplu, nu într-un ipotetic viitor.

De la fiecare ființă putem învăța câte ceva – chiar și de la cele rele, să nu fim ca ele – și e limpede că de la păsări putem prelua „facă-se voia ta” ( cea mai dificilă resemnare-piatră de încercare), precum și câtimea puținului necesar, și enigmaticul entuziasm existențial… Dimineața, când le zăresc aliniate în gutuiul japonez, îmi vin în minte spusele lui Francisc de Assisi : „Cât timp există pe lume flori și copii și păsări, nu te teme frate, toate vor merge bine” (Sărăcuțul lui Dumnezeu, Nikos Kazantzakis) – sfântul romano-catolic sărbătorit pe data de 04 octombrie și despre care se zice că înțelegea graiul necuvântătoarelor, predicându-le chiar și păsărilor: „Când beți apă, ridicați, la fiecare înghițitură, căpșorul spre cer și mulțumiți…” (Sărăcuțul lui Dumnezeu, Nikos Kazantzakis), închipuindu-mi cum ar fi dacă, încărcate de duh, s-ar înălța în văzduh și ar forma o cruce pe cer, cum ne povestește legenda. Și, din câte se mai știe, din negura istoriei, nu a fost singurul om sfințit care a dobândit abilitatea de a comunica cu fiarele sălbatice, în ortodoxie aflându-l în acest rol pe Sf. Mc. Trifon, considerat protectorul păsărilor, al grădinilor, viilor și livezilor, prăznuit pe data de 1 februarie când, în alte timpuri, nu tocmai îndepărtate, se sfințea din nou apa și cu această aghiasmă preotul stropea ogoarele și podgoriile, urmat, la un veac și-un pic, de Sf. Mc. Vlasie, despre care se crede că, la data de 11 februarie, când este cinstit, deschide ciocul păsărilor și, ca la un semn solemn, încep iarăși a cânta.

Iar în această ultimă privință, vă propun să luăm, și oriental, aminte: „O pasăre cântă nu pentru că așteaptă un răspuns, ci pentru că are de oferit un cântec” (proverb chinezesc), iar dacă omul „ține un copac verde în inima lui, poate va sosi o pasăre cântătoare” – proverb chinezesc.