Bunicul Macedon mă povățuia, cândva, să nu mă bag unde nu mă pricep – și cu atât mai mult dacă nu mă privește -, să tac dacă n-am ceva temeinic de spus (și cu atât mai puțin să-mi dau cu părerea „în dorul lelii”, de pe margine) și să iau sama la ce zic marii cărturari despre Dumnezeul ce de multă vreme nu ne-a mai învrednicit cu vreo vorbă sau vedere. Și cum, chiar dacă am tot încercat, doar din limitele ultimului sfat niciodată nu i-am ieșit din cuvânt, astăzi, în prag de Ziua Crucii (pe timpuri, se suprapunea cu ultima zi de vacanță de vară) am adunat la un loc câteva cugetări despre divina natură și care sunt de natură a ne pune pe gânduri, pe gândurile bune și frumoase.
„O, tu cel care ești ! Eclesiastul te numește Atotputernic, Macabeii te numesc creator, Epistola către Efezieni îți spune libertate, Barunch te numește Nemărginire, Psalmii te numesc Înțelepciune și Adevăr, Ioan te numește Lumină, Regii îți spun Domnul, Exodul te numește Providență, Leviticul – Sfințenie, Esdras – Dreptate, creațiunea îți spune Dumnezeu, omul te numește Tată, dar Solomon îți spune Îndurare și acesta e cel mai frumos dintre toate numele tale...” – Mizerabilii, Victor Hugo.
Aceeași răstignire, altă perspectivă – Șaua Știol (Munții Rodnei).
„E Dumnezeu în toate. E templu-ntreaga fire; / Făptură-n care totul se-nalță să-l admire ! / E singur, unul. Toate-i grăiesc și-l cântă acum. / Surâs și vrajă-i totul în marile-i creații. / Flori ce respiră, stele ce ne privesc cu grații, / Sunt flăcări sau parfum ! – Pan, Frunze de toamnă (1831), Victor Hugo
Buchete de cruci – Mănăstirea Bârsana (Maramureș).
„Tot ce se petrece aici pe pământ – reluă parizianul – îți face impresia unui obiect al cărui mecanism se strică. Îmi vine să cred că bunul Dumnezeu ne-a părăsit. (…) Bunul Dumnezeu e absent. Ar trebui să se dea un decret pentru a-l obliga să-și reia reședința. S-a dus la vila lui de la țară și nu se mai ocupă de noi. De aceea totul merge anapoda. Nu mai încape nici o îndoială, scumpul meu domn, că bunul Dumnezeu nu mai e la conducere, că e în vacanță și că locțiitorul său, cine știe ce înger seminarist, sau ce dobitoc cu aripi de vrabie, se află în fruntea bucatelor.” – Oamenii mării, Victor Hugo
„A tăgădui voința infinitului, adică existența lui Dumnezeu, nu e cu putință decât tăgăduind infinitul însuși. Tăgăduirea infinitului duce de-a dreptul la nihilism. (…) Nihilismul nu duce nicăieri. Nu există neant. Nu există zero. Totul este ceva. Nimic nu e numai nimic. (…) Ce e idealul ? E Dumnezeu ! Ideal, absolut, desăvârșire, infinit – cuvinte întru totul la fel. (…) Din ce lut e plămădit ? Din cea dintâi mocirlă care s-a ivit pe lume. Un pumn de tină, o suflare și iată-l pe Adam. E de ajuns ca Dumnezeu să treacă pe-aproape.” (…) Scepticismul, această putreziciune a cugetării, nu-i lăsase nici o idee teafără în minte. Trăia zeflemisind. Axioma lui era : „Nu există decât o singură certitudine . Paharul meu, când e plin”. (…) De altfel, acest sceptic avea și el un Dumnezeu. Dumnezeul lui nu era o idee, o credință, o artă, o știință; era un om. (…) Prin ce anume îl subjugase ? Prin ideile lui ? Nu; prin caracterul lui. Acest fenomen se observă foarte des. Un sceptic care se alipește unui credincios e un lucru firesc, ca legea culorilor complementare. Ne atrage tocmai ce ne lipsește. – Mizerabilii, Victor Hugo
„A doua zi, jocul reîncepu, cu mici schimbări. Alunecări cerești în plăcuta prăpastie a dragostei… În fața unor astfel de lucruri, bunul Dumnezeu, în calitatea lui de filozof bătrân, zâmbește. (…) Mă aflam în moarte; tu m-ai readus la viață. Tu ești cerul pe lângă mine. Dă-mi mâna să ating dumnezeirea. (…) Preavenerabile, eu nu-l nesocotesc pe diavol. Credința în diavol este fața cealaltă a credinței în Dumnezeu. Una e proba alteia. Cine nu crede puțin în diavol, nu crede mult în Dumnezeu. Cine crede în soare, trebuie să creadă în umbră. Diavolul este noaptea lui Dumnezeu. Ce e noaptea ? Proba zilei. – Omul care râde, Victor Hugo.
„Suntem în mâinile lui Dumnezeu. (…) Pilotul e stăpân; trebuie să-l lași totdeauna să facă ce vrea. (…) Că doar n-oi fi păgân să nu-i dau ascultare! Orice om trebuie să se supună lui Dumnezeu. (…) Fiecare dintre aceste praguri, tată, mamă, învățător, cetate, patrie, omenire, este o treaptă a scării ce urcă spre Dumnezeu. (…) Năzuința mea este : Tot înainte. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca omul să dea înapoi i-ar fi pus un ochi la ceafă. Să avem privirile necontenit îndreptate spre zorii zilei, spre tot ce înflorește, spre tot ce se naște. Ceea ce se prăbușește e un îndemn pentru ceea ce se ridică.” – Anul 93, Victor Hugo
„Frumoși sunt, Doamne, munții pătați de umbră deasă! / Ce grații are marea și limpedele-azur ! / De zilele-mi fugare, câte-or mai fi, ce-mi pasă ! / Văd veșnicia, pipăi tot infinitul pur ! (…) Răsare-o stea din valuri când soarele se-neacă; / Și cuibul cântă; valuri, jos, sună și se sparg. / Începe astrul zilei splendoarea să-și desfacă. / Ce mic e omul, Doamne, și sufletul ce larg! – Plimbări pe stânci, Cele patru inspirații (1881), Victor Hugo