În anii copilăriei mele, iloanii mici erau mari gospodari și aveau o mulțime de bivoli prin ocol. Le ziceau diboli și pentru a nu pierde vremea, seară de seară, cu spălarea temeinică a ugerului întinat, țăranii împrejmuiau, cu trunchiuri de de măceș și de păducel, ochiurile de nă(Mall) răsfirate pe imaș și în care mărhăile negre – ce dădeau cel mai alb, mai gras și mai gustos lapte din lume – aveau obiceiul de a se tăvăli în miezul zilelor toride de vară, stratul de noroi protejându-i de soare. Indignați, peste-poate, că nu li se dă liber la scăldat în știolboană, nu o dată i-am întâlnit mărșăluind în jurul bălților și forăind nervoși pe nările încinse, dar numai într-o singură împrejurare am asistat la un eroic avânt de instinct animalic al unui exemplar temerar, care nu a mai putut răbda „nedreptatea”, și-a luat un șfung îndelung de pe deal și, înfruntând riscurile, a croit culoar prin zidul cu spini, aruncându-se satisfăcut în tihna tinei. Revenindu-mi în fața ochilor această secvență mă întreb dacă este vreo diferență de substanță între bivolul ce a înfruntat porunca omului și toți B.D.-ei care nesocotesc steagul roșu arborat pe malul mării ori chiar se iau la bătaie, pentru o baie, cu salvamarii ?

În timp ce ne însorim pe plajă, cu șlapii puși la căpătâi, avem posibilitatea de a iniția, cu vecinii de păturică, și un joc din categoria „cine caută găsește …”, câștigător urmând a fi declarat cel care află cele mai multe capace, chiștoace…, într-o singură găletușă cu nisip, fără a pune la socoteală semințele de floare-n soare și de dovleac cu care tinde să fie amestecat, în proporții egale, nisipul. La o atare stare de fapt, se pretează parcă expresia bătrânească ce are în prim-plan pisica ce-și ascunde mizeria sub preș.

Iar dacă ai apucături de mojic autentic, e musai să te trezești cu noaptea-n cap și să înșiri prosoapele – câte unul de fiecare membru al familiei – pe șezlongurile hotelului în care ești cazat, pentru a marca și apropria teritoriul, deși habar n-ai dacă, și când, vei binevoi să te înfățișezi la bustul gol – și generos – sub sfântul soare, căci ai și opțiunea de a te delecta doar cu „mici, bere și manele”. Și credeți-mă pe cuvânt, sunt acceptabile și cele trei fermecătoare atracții estivale, dacă „maimuțăreala” nu trece pragul bunului-simț, și nu se râgâie, nu se hăhăie grosolan și nu se atentează la integritatea timpanului.

Iar când te crezi „măricel” ori „cel-mai-cel…”, și la munte se-ntâmplă să fie la fel, îngâmfarea împiedicându-te să iei aminte la atenționările salvamontiștilor : că nu ești echipat corespunzător, că vremea nu e prielnică, că traseul ales e foarte periculos…

Și tot în munți, uneori, luăm și urma unor porci în două picioare, cărora li se pare nefiresc să-și adune, la plecare, rămășițele ospățului la care s-au dedat; să facă doar doi pași în lateral, îndestulători însă pentru a nu lăsa șervețelul parfumat la vedere, în plină cărare…

Mai e de remarcat – și de lăudat – amplasarea de adăposturi alpine și pe cuprinsul Munților Rodnei, dar nu toți drumeții de ocazie pricep că aceste refugii, ridicate prin strădaniile susținute ale voluntarilor anonimi (CINSTE LOR !!!), sunt destinate exclusiv montaniarzilor ce întreprind o tură de creastă, și nicidecum celor ce le percep ca fiind pensiuni fără de plată și care urcă spre ele, dimineața devreme, pe calea cea mai scurtă, după care, împrăștiind saci de dormit și pulovere pe priciuri, le rezervă pentru partenerii de petrecere care apar mai târziu cu gențile doldora de tărie și haleală pentru un chef, pe cinste, de-o noapte, făcut pe munte.

Și nici cabanele nu sunt destinate pentru destrăbălări bahice, știind prea bine că alcoolul excesiv nu face casă bună cu muntele.

Așa cum am făcut-o și altă dată, recomand tuturor iubitorilor de munte – chiar și vârstnicilor – Cabana Vf. Ciucaș, nu doar pentru că autoturismul personal rămâne, sub pază, la intrarea în Stațiunea Cheia, iar deplasarea până în golul alpin se face cu mașinile puse la dispoziție de cabanier, ci și pentru cazarea adecvată, mâncarea gustoasă și prețurile decente practicate de acesta. În pofida acestor realități, am rămas uimit de numărul și mărimea sacilor de gunoaie rămase în urma turiștilor ce au servit prânzul, din pungă, la mesele de lemn din curtea cabanei, fără a rămâne aici peste noapte. Sigur, nu poți contesta că la alimentara e mai ieftin, poți înțelege, întrucâtva, chiar și dorința de a bea șapte beri, în loc de șase câte ai fi putut lua cu aceeași sumă de bani de la restaurantul cabanei, dar să te întorci cu pântecul plin și cu traista goală, fără să-ți iei sticlele înapoi și toate „plăsticușurile” în care ai avut ambalate alimentele achiziționate de la cooperativa din vale, asta e mult mai greu de digerat de către minte.

Și ca veverița ce adună mai mult decât are trebuință, ori chiar uită pe unde le-a dosit, nici bădăranul nu prea poate pleca din natură slobod, ca de la o casă pustie, luând cu el, pe apucate, orice pare a fi un suvenir : o floare de colț, o stalactită, un cuib cu ouă, un pui de brad…



Hit Statistics

ReloadToggle panel: Hit Statistics

• Post
• Block