Pe filele trecutului, obișnuim să ne uităm ca mâța-n calendar, uitând câte și mai câte s-au perindat înaintea sosirii noastre pe pământ, iar la fiecare sfârșit de an, cu toții ne dorim să primim divinul dar de a mai face o tură completă de calendar, deși după ce purcedem pe noul drum – în spirală – ne rătăcim și ne irosim iarăși prin hățișul mărunțișurilor de prisos și fără folos.
Dincolo de măreția edificiului, Biserica Evanghelică din Bistrița constituie un veritabil simbol al statorniciei, al supraviețuirii, al speranței… Oare de câte ori i-a dat binețe dimineața devreme, astrul după care trecătorul om și-a reglat ceasornicul și calendarul ce cronometrează cât a trecut, fără a calcula și restul rămas de parcurs?
Transilvania (adică Țara de peste pădure) apare în documentele vremii și sub denumirea de Siebenburgen sau Septem Castra (Ținutul celor șapte cetăți: Bistrița, Brașov, Cluj, Mediaș, Sebeș, Sibiu și Sighișoara, înșiruite în ordine alfabetică). Având o înălțime cu puțin peste 75 de metri, Biserica Evanghelică din Bistrița (monument istoric de sfârșit de secol XIV și început de veac XV) are atașat cel mai înalt turn medieval din România, ce rămâne un viu model de verticalitate, deși a trecut, în mod repetat, „prin foc și sabie”, în calendar existând și data de 11 iunie 2008, când un incendiu violent a izbucnit la temelia bătrânului turn (cuprins de flăcări și în anul 1857), dar care a rezistat, căci nu degeaba edificarea lui s-a realizat, cu măiestrie, cu temeinicie pe parcursul a 32 de ani (1487-1519).
Deși inițial i s-a conferit un format arhitectonic romanic, basilica a adoptat, în urma reconstrucțiilor și renovărilor succesive, mai întâi un stil gotic, iar mai târziu unul de natură renascentistă, cu precizarea că în data de 12 mai 2023 au fost finalizate amplele lucrări de restaurare realizate în răstimpul ultimilor ani.
Chiar dacă pe alocuri îngropăm în uitare adevărul efemerității umane, în fața unei asemenea statornicii, e imposibil să nu realizezi, parcă mai pregnant ca în alte împrejurări, că lumea nu a început și nu se termină cu nici unul dintre noi – indiferent cât ai urcat ori ai adunat -, în calendarul iulian al istoriei (căci trecerea la cel gregorian s-a înfăptuit în anul 1582 – pas făcut de întreaga țară românească abia în anul 1919 când ziua de 1 aprilie a devenit oficial data de 14 aprilie) ființând cândva, cu multă vreme înaintea nașterii noastre, și ziua de 13 mai 1560, trecută în inscripția consemnată în limba latină și amplasată deasupra ușii principale de intrare drept dată de începere a lucrărilor de reconstrucție a bisericii (finalizate trei ani mai târziu), acest mesaj de peste timp sfârșind revelator cu „SALI DEO LAUS ET GLORIA”- Laudă și glorie lui Dumnezeu.
Chiar sub acoperiș, pe latura sud-estică a bisericii și pentru veșnica lui neagră-pomenire, s-a păstrat intact un chip de bărbat, ce a fost nesăbuit mânat de dorința de a-și redobândi privilegiile de jude (de primar) și care a sfârșit executat, prin decapitare, pentru înaltă trădare, în Piața Centrală a orașului, imediat după primul asediu organizat de oastea domnitorului moldovean Petru Rareș, debutat la data de 29 noiembrie 1529 când i s-a înmânat Cetății Bistrița un ultimatum de închinare și încheiat cu un armistițiu, cu mențiunea că asaltul a fost reluat, fără sorți de izbândă însă, la doar trei ani mai târziu.
Pe fațada nord-estică mai avem două plăci de piatră: una ce aduce cu un buchet de coarne și o alta, mult mai enigmatică, ce se aseamănă cu un cap de diavol, de maimuță.
Pe latura sud-vestică, în stânga ferestrei zidite sub brâul „cu ciucuri”, se zărește încă încastrată o lespede ce înfățișează o mamă cu maramă, vechile legende vorbind despre o însănătoșire miraculoasă a copilului său și o danie foarte generoasă a acestei tinere femei.
Tot pe latura sudică a fost păstrat și un cadran solar.
Stranele renascentiste sunt vegheate de steagurile celor 23 de bresle bistrițene, cam tot atâtea fiind și pasajele (scurtăturile) ce împânzesc centrul vechi al orașului.
Dacă ridici capul din pământ, privirea îți rămâne lipită de bolțile stelate ce acoperă nava catedralei catolice, iar sub tribune au subzistat bătrânele bolți în formă de cruce.
Și lespezile funerare, de la intrare, și fiecare element de interior, povestesc multe, importante ori mărunte, despre această clădire uimitoare, încărcată, până-n pod, de istorie, actuala formă a construcției fiind martoră tăcută a trecerii în anul 1600, a trecerii pragului celorlalte secole ce au urmat, toate succedându-se și preschimbându-se, în afară de EA.
Romantici au fost dintotdeauna, deși vremuri vitrege s-au tot perindat, Cetatea Bistriței fiind asediată de armata generalului Basta în data de 01 februarie 1602, când tunurile au fost așezate în Pădurea Codrișor.
O coroniță din spice închinată truditorilor pentru „pâinea noastră cea de toate zilele…” sau o coroană cu lauri atribuită breslei croitorilor ?
Nu știu când a fost realizată (Bistrița fiind atestată documentar în data de 16 iulie 1264) și nici pe cine înfățișează (căci istoria șterge încet urmele trecătorilor), dar mi-a plăcut în mod deosebit: barba lui, bine îngrijită, batistuța ei (și florile de pe veșminte), privirea lor potolită, potirul nemuririi sufletului ținut de fiecare personaj în parte.
Elocventa reprezentare a unui arbore genealogic: trecutul întruchipat de un strămoș ce-și doarme liniștit – cu mâna sub cap – somnul de veci, și un prunc ce vestește viitorul, purtat în brațe de către părinții ce clădesc, clipă de clipă, prezentul.
Câte-n lună și-n soare, și-n stele…, s-au petrecut sub ochii tainici ai acestei biserici, căci în calendar a existat ( deși s-a uitat) și data de 02 aprilie 1241, când tătarii generalilor Kadan și Buri au cucerit orașul Bistrița și au masacrat, fără de milă, peste șase mii de creștini, fapt ce nu s-a mai întâmplat în data de 24 august 1717, când tătarii lui Colceag nu au reușit să treacă dincolo de zidurile groase ale cetății, coborâte de ceva vreme de pe deal, cu aprobarea regelui Matei Corvin.
Altarul în trei trepte, minuțios împodobit, a fost realizat în anul 1701, dar se pare că strana amplasată alături e cu aproape două secole mai vârstnică, fiind confecționată, din câte se cunoaște, în anul 1508.
Un impresionant portal de interior.
Medievalul pupitru de piatră, așezat pe latura dreaptă a aleii centrale.
Străvechi frânturi de fresce.
„Statuia smereniei”, postată lângă scările ce duc la tribune, evidențiază biblia ținută lângă inimă și privirea spășită, ațintită spre cer.
Orga, de factură rococo, făurită (aurită) în anul 1795 și a cărei acustică aparte impresionează și astăzi.
Așa arată „orașul văzut de sus”, accesul în turn fiind, în prezent, permis gratuit, prin mijlocirea unui lift, în fiecare după-amiază, de miercuri până duminică. Și ca o pură constatare, țin să spun că la fel cum se petrec lucrurile pe potecile din Munții Carpați, și aici marea majoritate a drumeților întâlniți sunt cetățeni străini.
Am păstrat pentru final îngerul trâmbițaș al fericirii răsfirate peste cetate.
Și cred că e destul…, oricum v-am făcut iarăși capul calendar!
