Dintr-o ipotetică listă cu lecturi obligatorii a unui magistrat n-ar trebui să lipsească cărțile de beletristică ce conțin cugetări importante despre drept și dreptate, și care cântăresc mai mult decât zece manuale de drept, fiind de domeniul evidenței că înfăptuirea actului de justiție necesită nu doar dobândirea unui set strict de date tehnice și tehnologice – doctrinare, procedurale și jurisprudențiale -, ci și înălțarea pe cerul conștiinței a unor galaxii de principii certe, constante, călăuzitoare…
Și cum capodopera de căpătâi a scriitorului Octavian Paler: Viața pe un peron, reprezintă o carte de informații și de instrucțiuni de întrebuințare a vieții, nu se putea ca autorul să nu abordeze și acest subiect special și deosebit de sensibil, să nu înfățișeze neliniștile proprii celui care conștientizează că justiția croiește dreptatea din materialul actelor normative adoptate de către legiuitor și că umbra sumbră proiectată pe solul societății de o lege strâmbă nu poate fi îndreptată de către cei chemați să asigure aplicarea și respectarea ei.
„Aplecat deasupra cărților mele de drept, vroiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. (…) Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor și chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alții, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau și, odată cu ei, se schimba și optica asupra justiției, trebuia să se schimbe și optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept și invers. (…) Practic, dilema se punea în termenii următori: să accept că justiția este legată la ochi și că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nu este decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecțiune, cu cât este mai aproape de precizia unui robot perfect; ori să recunosc că n-aș putea împărți decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început și că, deci, aș intra în conflict cu orice schimbare de optică asupra legilor… Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înțelegeam ce este dreptatea și eram pregătit s-o împart.”- Viața pe un peron, Octavian Paler
Neîndoielnic (deși se uită uneori acest lucru), justiția nu poate fi făcută la hectar, căci fiecare sentință e un examen, lucrarea redactată fiind examinată îndeaproape de către către părți, de către avocați, de către instanța ierarhic superioară… Ce nu se vede – dar lasă urme sufletești – este zbuciumul din spatele pronunțării unei hotărâri.
„Descoperisem îndoiala și chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpățânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gândit că pentru a nu greși, trebuia să caut în orice idee și contrariul ei, să cântăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Toate raționamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gândeam, căutam și reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. (…) Cel mai greu era când ajungeam la sentință. Până acolo totul mergea ușor, aveam chiar o mare voluptate să mă prind în capcană ori să combat argumentul pe care-l găsisem înainte. Eram necruțător și când pledam contra și când pledam în favoarea acuzatului. (…) Era vorba de dreptatea sau nedreptatea care se putea face unui om. Nu mai erau miște piese de lemn pe o tablă de șah, ci cauza și soarta unui om. „Mat” putea însemna, în mintea mea, moarte sau închisoare. „Remiză” doar clasat în lipsă de probe suficiente. Când ajungeam la sentință, era un adevărat chin. Zile întregi întorceam totul pe toate fețele. Nici una din cele două părți ale mele nu vroia să cedeze. (…) Mă amenințam că sunt îngăduitor cu vinovații și, în același timp, mă acuzam că sunt prea crud. În acest clește, mă zbăteam zile întregi. Căutam o soluție. (…) Fără sentință nu există justiție. Înseamnă că dreptate nu există, dacă nu se poate da o sentință.” – Viața pe un peron, Octavian Paler
În complicatul proces de partajare a dreptății nu se predă o lecție de drept preluată dintr-un manual, nu se prescrie, în raport de simptome, un tratament de liniștire a spiritelor înfierbântate de dreptate, judecătorul fiind obligat, în fiecare dosar ce i s-a repartizat, să soluționeze o ecuație cu o mulțime de necunoscute (în fiecare caz o altă ecuație), chiar dacă legea aplicabilă este de-a dreptul proastă (inechitabilă, incompletă…), chiar dacă circumstanțele de fapt nu au fost pe deplin elucidate, instanța recurgând la calificări, la încadrări, la interpretări, la adunări, de probe; la pendulări, între argumentele părților…
„Cer îngăduința să încep mai puțin obișnuit rechizitoriul meu. Cu o mărturisire. Știu că asta e împotriva uzanțelor, dar și un procuror e și el un om. Nu poate judeca în numele unor principii uscate, în afara experiențelor și problemelor sale. Și cred că e de datoria mea să mărturisesc ce mă frământă. (…) Onorată curte, ne aflăm desigur în fața unui caz complex unde fiecare detaliu trebuie cântărit cu grijă. O crimă rămâne, totuși, o crimă, orice circumstanțe ar fi invocate. (...) În clipa în care am început să scuzăm crimele, aceasta, vrem sau nu vrem, ar fi o încurajare a crimei. Căci circumstanțele atenuante găsite de justiție sunt vinovate pentru multe crime care s-au săvârșit. Sunt destui asasini care și-au răpus victimele cu grija de a-și asigura și niște circumstanțe atenuante. Dacă n-ar fi existat atâtea circumstanțe atenuante în justiție, ar fi existat mai puține crime. Și puneți, vă rog, în balanță oamenii nevinovați care au murit datorită acestui fapt și rezultatul milei greșit înțelese de judecători. (…) Și pe urmă o crimă este ea însăși un proces. E adevărat, un proces în care criminalul își arogă singur rolul de instanță care condamnă la moarte, dar un proces. Hotărârea de a omorî este ca o sentință. Iar criminalul trece la executarea acestei sentințe. Oare nu avea victima anumite circumstanțe atenuante de care acuzata, în rolul de instanță pe care și l-a luat, trebuia să țină seama? (…) De ce ar avea dreptul la circumstanțe numai criminalii, nu și victimele? (…) Să nu uităm că victima însăși era un judecător. Iar un judecător nu poate trăi fără să creadă în adevăr. Odată umilită încrederea lui în adevăr, profesiunea lui a încetat, n-a mai rămas decât caricatura ei. Acest om își apăra mai mult decât demnitatea. Își apăra încrederea lui în dreptate. (…) Ce i se poate reproșa, la urma urmei? Faptul că n-a acceptat să se umilească? Și că a ținut să creadă în adevăr? că înspăimântat de frică, a mai găsit resurse să se împotrivească fricii? (…) Era sau nu cinic judecătorul când continua încăpățânat ancheta? El vroia să cunoască adevărul. Iar profesia unui judecător este chiar adevărul. Vă întreb pe dumneavoastră care care sunteți judecători. Ați putea să renunțați la adevăr? Ați putea să trădați adevărul ca să vă salvați pielea? Dacă răspunsul este „da” înseamnă că judecătorul ucis a fost un idealist. Dar dacă n-ar exista niciun judecător idealist, probabil n-ar exista justiție. Justiția se sprijină, onorată instanță pe judecători care pun adevărul deasupra oricărui alt interes. Să respectăm memoria unui judecător idealist și să nu-i reproșăm că n-a știut să sacrifice adevărul. Interesul său ar fi fost să înceteze ancheta, să lase totul baltă, în felul acesta ar fi avut liniște și nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar n-a putut. (…) Nu l-a crezut și l-a ucis. Iar acum cere înțelegere și clemență, invocă circumstanțe atenuante. Oare le-ați putea da cu conștiința senină? Circumstanțele atenuante acordate acuzatei n-ar face decât să atârne o piatră de moară de picioarele adevărului.” – Viața pe un peron, Octavian Paler
„Am ascultat ieri cu surprindere rechizitoriul. Vă mărturisesc că nu credeam că se poate pleda cu atâta pasiune împotriva singurului sentiment care dă justiției un sens înalt. Pentru că nu dreptatea este lucrul cel mai înalt la care poate aspira cineva care a îmbrăcat roba de judecător. Dreptatea poate fi oarbă și rece. Dreptatea poate cădea ca un cuțit de ghilotină pe gâtul unui condamnat. (…) Nu voi pleda împotriva dreptății. Scopul justiției este, știu și eu, dreptatea, obiectul justiției este dreptatea. Și totuși, onorată curte, un adevărat judecător nu se poate opri aici. Dreptatea singură nu e de ajuns pentru a da grandoare justiției. Dreptate au făcut și cei care au aplicat legea talionului. Care au spus „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. (…) Dreptatea s-a împărțit în multe feluri pe lume. Și există dreptăți care s-au făcut cu aceeași răceală ca și nedreptățile. Dreptatea a fost uneori la fel de crudă ca și nedreptatea. și atunci vă întreb. Asta a urmărit justiția? Pentru asta a fost instituită? Pentru a răspunde unei cruzimi nedrepte cu o cruzime dreaptă? (…) Domnul procuror a declarat că se pronunță în principiu împotriva circumstanțelor atenuante. Îi voi urma exemplul și mă voi opri tot la principii. Eu cred, deci, că dreptatea singură nu dă măreție justiției. Pentru a fi într-adevăr măreață și umană, justiția trebuie să însoțească dreptatea cu compasiunea. Numai aceasta ne salvează de la trista condiție de automați ai dreptății. Pentru că un judecător n-are voie să judece doar cu rațiunea. El trebuie să judece și cu inima. Căci numai inima noastră e în stare să înțeleagă întreaga tragedie în care ne aflăm uneori în fața dreptății.(…) Într-adevăr, aveți datoria să judecați astfel încât să fie mai puține victime. Aveți datoria să micșorați frica, dacă puteți, nu s-o ajutați. Sunt de acord din acest punct de vedere cu domnul procuror. Numai că domnia-sa, orbit de legea talionului, n-a vrut să vadă adevărul după ce l-a invocat tot timpul. (…) Alegeți, cui vreți să dați dreptate. Nu vă cer milă, ci vă cer să nu înjosiți dreptatea, împingând-o în tabăra fricii.” – Viața pe un peron, Octavian Paler
„Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, și de fapt nu vreau nici măcar să mă credeți. Pur și simplu vă rog să mă ascultați. Asta e totul. După aceea puteți să mă considerați cum veți dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită.” – Viața pe un peron, Octavian Paler