Cele două destinații de vacanță la care mi-am propus să fac popas, m-au dus cu gândul la expresiile populare ce conțin numerale, sens în care mi-am amintit, inițial, doar de alergatul după doi iepuri sau de treaba făcută-n doi peri; de luarea la trei-păzește ori de preocupări de trei lulele, trei surcele; de firul despicat în patru, într-o discuție purtată între patru ochi; de statul de șase; de mersul pe șapte cărări; de al nouălea cer, de omul cu zece vieți…, și numai de basmele cu trei iezi, cu cei șapte pitici…, într-un final realizând că avem în lada de zestre și câte ceva cu cinci: a fi a cincea roată la căruță, dar și povestea cu cinci pâini a bădiei Creangă. În schimb, la capitolul denumiri am dat numai de Vf. Trei movile, de Canionul Șapte Scări, de Stâncile 12 Apostoli…, și „nimica-nimicuța” despre cinci, noroc însă cu frații îndepărtați dinspre tată – italienii – care și-au trecut în portofoliul turistic două bijuterii naturale și arhitecturale: Cinque Terre și Cinque Torri.
La Cinque Terre – la cele cinci pământuri – mi-a fost dat să ajung acum aproape zece ani, iar cele cinci cuiburi calde cu căsuțe colorate, înghesuite pe verticală la temelia povârnișurilor terasate și înnobilate cu podgorii și livezi de măslini (în fapt sunt cocoțate una pe umerii celeilalte), îmi stau și acuma puse deasupra în sertarul cu cele mai frumoase amintiri. Magia acestor locuri e dată și de faptul că micile așezări sunt situate la poalele pliurilor muntelui ce coboară abrupt în mare; și de istoria lor îndelungată și întortocheată, mărturie vie depunând străvechile forturi și turnuri de apărare; și de spectaculoasa cale ferată Pisa-Genova care, pe porțiunea respectivă, curge prin măruntaiele muntelui, cele cinci sate fiind singurele oaze de lumină; și de celebra cărare ce le leagă (Sentiera Azzurro) și care oferă priveliști panoramice spre Marea Ligurică, accesul auto în zona respectivă fiind limitat și extrem de accidentat…
Cinque Terre e compus din: Riomaggiore, Manarola, Comiglia, Vernazza și Monterosso al Mare (aceasta fiind ordinea dacă plecăm din gara La Spezia), cu mențiunea că Vernazza face parte din „Borghi piu belli dItalia” (Asociația celor mai frumoase sate din Italia), iar poteca dintre Riomaggiore și Manarola e poreclită „Via dellAmore” (Drumul iubirii), fiind recent redată în folosință, după un răstimp de restaurare.
În schimb, la Cinque Torri abia în vara acestui an mi-a fost rânduit să ajung, Dolomiții Alpilor fiind unul dintre locurile lumii ce nu pot fi descrise nicidecum în cuvinte, căci și dacă toate câte sunt ar fi meșteșugit reunite tot ar părea un ansamblu prea sec și prea sărac pentru a putea reda real măreția acestor munți. Ideea de a ajunge aici mi-a fost strecurată-n suflet de filmul Muntele tăcut (2014), în regia lui Ernst Gossner, fără a omite și faptul că pe frontul montan italian, în prima conflagrație mondială și în rândurile armatei austro-ungare, a luptat și bunicul Macedon.
Pentru a ajunge la cele cinci turnuri: Torre Grande, Torre del Barancio, Torre Latina, Quarta Torre și Torre Inglese, am plecat din Cortina dAmpezzo spre Passo Falzarego, de unde, la un moment dat, se desprinde în stânga mai întâi un drum pietruit ce urcă susținut spre Refugiul Cinque Torri, iar mai apoi un altul ce duce la telescaunul ce se înalță spre Refugiul Scoiattoli, Cinque Torri constituind un obiectiv emblematic, nu doar prin piscurile și prăpăstiile ce-l înconjoară, ci și prin muzeul militar în aer liber, cu tranșee, cazemate, adăposturi de artilerie, locuri de tragere…, rămase din timpul primul război mondial.
Refugiul Scoiattoli, amplasat la 2255 m altitudine. La italieni termenul de refugiu desemnează o cabană propriu-zisă, dotată neapărat cu restaurant și terasă, de a cărui confort am beneficiat și noi în timpul unei furtuni ivită – și risipită – din senin, răstimp în care în sala de mese răzbăteau domol toate graiurile din raiurile pământului.
Dansând cu norii…
Până atunci – dacă o fi să vie și să fie, așa cum am zis -, în urmă cu doar câteva zile, am reluat un traseu ușor și răcoros: Cascada Cheilor Cormăii, lung de numai un kilometru, ce urcă, pe scări metalice, de-a lungul căderilor repetate de apă și care coboară-n drumul mare, în circuit, pe o potecă ocolitoare, lată și bogată în priveliști spre culmea dominată de Vf. Rabla, plecând de acolo cu regretul că nu i-am alocat mai mult timp și că nu ne-a picat fisa de a ne fi luat câte un scaun pliant pentru a ne putea umple sufletul, cum se cuvine, cu o stare de tihnă naturală (fără a fi nevoiți să parcurgem mii de kilometri până la destinație), stând cu picioarele goale într-o vâltoare, cu auzul conectat la picăturile de apă și cu ochii într-o carte.
