„Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne” – Dalai Lama.
Dragostea e singurul strop de sfințenie cu care suntem împărtășiți, singura picătură de apă vie ce ne dăruiește un petecuț de paradis și o clipă de veșnicie.
Dragostea e un fel de iarba fiarelor ce descuie unica fereastră din ființa noastră ce dă spre Dumnezeu.
Dragostea e miracolul prin mijlocirea căruia lumea se reduce la doi, ce se contopesc într-unul, spre a umple tiparul absolutului și infinitului.
Nemărginirea iubirii nu poate fi cuprinsă cu brațele câtorva cuvinte, chiar potrivite, dar incapabile să releve magia unui suflet înflorit și „înfluturat” de dragoste.
Surprinzător, pentru mine cel puțin, cel care a descris poate cel mai complet fațetele chintesenței vieții pământene a fost Sfântul Apostol Pavel, care în „Întâia Epistolă Către Corinteni” (13:2) spune următoarele:
„Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.
Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată…”
