În loc să-l „împărățim”, obișnuim să-l împărțim pe Dumnezeu ca pe o pâine, în felii de religii și să ne batem cu pumnii în piept (în timp ce scrâșnim din dinți și aruncăm priviri de foc către aproapele nostru) că numai „dăraba” (taraba) noastră e arătoasă și gustoasă, de parcă aluatul nu e comun, iar cuptorul nu este unul și același.
Totodată, chiar dacă suntem cu toții frați (având același părinte, doar felurit denumit), rămânem dur și definitiv divizați de limbile folosite. Se pare că răul cel mare s-a revărsat în lume prin amestecarea limbilor la umbra Turnului Babel, urmată de separare și împrejmuire: fiecare glăsuind, de atunci, în limba lui și privindu-l pe celălalt drept dușman. Tocmai de aceea, nici nu-i de mirare, că motivația întrebuințată la declanșarea războaielor constă, cel mai adesea, în necesitatea apărării drepturilor ce revin vorbitorilor de limbă…, rămași dincolo de hotare și care se simt oropsiți.
Înspăimântător e spiritul războinic ce freamătă-n om: construiește arme scumpe și sofisticate (s-a ajuns deja la stadiul de roiuri de drone ucigașe și roboți militari autonomi); înmagazinează rachete nucleare în cantități capabile să împingă în neant, de pe orbită, planeta Pământ, amenințând cu folosirea lor când ceilalți nu sunt suficient de ascultători; dă tonul la măcel, după care se retrage în buncăr pentru a savura pe hartă victoriile obținute prin suferință și vărsare de sânge; ori își încearcă „jucăriile” prin „locurile de joacă” ale altora, pentru a nu-și face deranj acasă, vorba unui amic. În istorie întâlnim însă și semeni – puțini la număr – care, nu doar că au militat pentru pace, ci au luptat pătimaș (și pașnic) pentru dezideratul bunei-înțelegeri dintre popoare.
În acest sens, plecând de la premisa creării unei unelte universale de comunicare – de natură să înlăture barierele lingvistice și să favorizeze unirea națiunilor într-o frăție comună -, un tânăr filolog (și, totodată, medic oftalmolog) din Polonia, cu origini evreiești, și anume Ludovic Lazar Zamenhof, a lansat, în anul 1887, după mai bine de 10 ani de muncă, limba Esperanto. Scopul declarat al creării acestei limbi – ce nu aparține nimănui și care este, totuși, a tuturor – nu a fost acela de a înlocui alte limbi, ci de a arunca o punte peste diversele comunități lingvistice, de a servi ca limbă internațională auxiliară, ca o a doua limbă pentru fiecare.
Având o scriere pur fonetică, în sensul că fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, iar pentru fiecare sunet există o singură literă, Esperanto este cea mai răspândită dintre limbile artificiale, cu multe milioane de vorbitori și în prezent. Proliferarea acestei limbi în primii zece ani de la lansare a fost una fulminantă (s-au înființat cluburi de Esperanto, s-au ținut slujbe religioase și s-au editat cărți și reviste în această limbă, a fost organizat primul Congres Mondial de Esperanto și au fost fondate Academia de Esperanto și Asociația Universală de Esperanto) dar, din păcate, etichetele nedrepte lipite ulterior – de unealtă bolșevică sau de instrument al globalizării capitaliste – și piedicile puse în calea răspândirii ( în perioada nazistă, limba Esperanto a fost interzisă și vorbitorii prigoniți, lucru care s-a întâmplat și în Spania franquistă, și în spațiul sovietic, în răstimpul domniei lui Stalin) i-au atenuat semnificativ din avânt.
Dorința idealistă a promovării păcii mondiale prin construirea unei comunității de vorbitori reiese și din imnul esperantiștilor: „A venit în lume un nou simțământ, / un nou apel străbate lumea, / pe aripi de vânt ușor / zboară acum din loc în loc. /// Nu către spada însetată de sânge / atrage el familia umană, / iar lumii veșnic războinice îi promite o sfântă armonie. /// Sub semnul sfânt al speranței, / se strâng pașnicii luptători / și repede evoluează lucrurile prin strădaniile celor care speră. /// Puternic stau zidurile milenare între popoarele divizate, / însă vor sări în lături barierele încăpățânate sub sfânta dragoste. /// Pe temelia unei limbi neutre, / înțelegându-se reciproc, / popoarele vor forma în armonie un mare cerc familial. /// Colegii noștri sârguincioși nu vor obosi în munca pentru pace, / până când frumosul vis al omenirii nu se va desăvârși pentru totdeauna.”
Și cum simbolul păcii este reprezentat de purtătorii de aripi albe ce înalță verdele cel viu spre albastrul cerului, tot în culorile păcii este zugrăvită, primăvara, și grădina casei mele.
Îmbrățișa-ne-ar Dumnezeu, cu iubire și pace!