Sunt virtuți, precum mărinimia, curajul, dreptatea, care exploatate exclusiv ori în exces, chiar dacă nu se preschimbă într-un viciu, devin toxice și de natură patologică, conferind în final statutul de cerșetor sau spiritul de aventurier ori justițiar. Și dragostea este golită de conținutul benefic, dacă trece de gardul geloziei sufocante, iar libertatea fără limite duce la dictatură sau la anarhie. Chiar și un drept poate fi exercitat în mod exagerat, peste limita firescului, îmbrăcând astfel forma abuzului sancționabil. Tot cu exagerări lucrăm când facem complimente fără fundament sau urmăm cu obstinație moda, când idealizăm trecutul, înconjurându-l cu o aură de nostalgie, sau slăvim viitorul incert, ce doar se întrezărește luminos, dar uităm în mod culpabil să extragem toată seva din clipa prezentă, singura care contează și care nu poate fi denaturată, și nici îmbrâncită din măsura sigură a realității.
Tot o exagerare pare, tot ce trece pragul de 30 de minute pentru gătirea unui fel de mâncare, nivelul de 300 de pagini puse între coperțile unei cărți, limita de de 300 metri pătrați pentru aria totală desfășurată a unei case de locuit ori linia de 30.000 de euro pentru achiziționarea unui autovehicul. Orice depășire a unui asemenea nivel pecuniar ori spațio-temporal înseamnă să faci din lucrul respectiv un scop în sine și să-i acorzi atenție și importanță mai mult decât merită în realitate, să n-ai măsură în etalarea bogăției și nici putere de sinteză în descrierea unor idei ori istorioare, oricât de valoroase și complicate ar fi.
În categoria de excese se încadrează și preluarea în tinerețe a unei funcții de demnitate publică, aleasă sau numită ori dobândită prin concurs, și păstrarea ei până la pensie. În sfatul bătrânilor de altădată aveau acces doar cărunții înțelepți. Poate nu era chiar normal, cum nici normală nu este preluarea astăzi a unui portofoliu, ca prim loc de muncă, de către cineva care nu are în spate o afacere de succes ori o carieră profesională de excepție.
Pe de altă parte, rutina e precum rugina, iar perioada îndelungată petrecută pe un post în fața căruia se ridică pălăria prezintă pericolul de alunecare pe panta unei atitudini autoritare ori în capcana trufiei fără de margini, „stăpânul” banului public fiind convins că a fost ales, reales și „răsales” pentru că este indiscutabil extrem de valoros.
Remunerarea minimală, simbolică, a aleșilor populari, desemnați prin vot, și limitarea numărului de mandate pe toate posturile publice, cum s-a instituit deja în cazul președintelui de țară și a conducătorilor din justiție, ar îndepărta pe cei care intră în politică, nu pentru a se pune în slujba neamului, ci pentru a obține un serviciu și un salariu, legându-se apoi cu lanțurile supușeniei și compromisului de un fotoliu, ori sărind iute dintr-unul în altul, pricepându-se la mai toate și de fapt la nimic.
De-a lungul timpului însă, periodic și meteoric, au răsărit și au strălucit pe bolta unui nerecunoscător neam românesc, vrednici oameni de stat a căror merite sunt de netăgăduit și care au urnit țara pe făgașul modernității, fără a îmbătrâni în postul ce i-a fost încredințat și probând plenar că se poate, atunci când se vrea și se știe, fiind suficienți doar câțiva ani pentru a face cât alții în cinci mandate ori trei vieți.
În Panteonul Istoriei Românilor îl avem pe Alexandru Ioan Cuza ale cărui mari izbânzi au fost înfăptuite în doar 7 ani de domnie. Prin secularizarea averilor mănăstirești a fost trecută în proprietatea statutului peste 25 % din suprafața agricolă și forestieră a țării, iar prin împroprietărirea țăranilor, realizată în cadrul unei ample reforme agrare, s-a pus definitiv capăt feudalismului, sătenii clăcași devenind proprietari liberi. Reformele marelui domnitor au vizat și tărâmul constituțional, electoral, educativ (în acest răstimp sunt înființate universitățile din Iași și București, iar învățământul primar devine gratuit și obligatoriu), administrativ, vamal, fiscal (este instituită impozitarea veniturilor, inclusiv a celor realizate de biserică) și economic (au fost demarate lucrările la calea feroviară București-Giurgiu). Tot în vremea lui Alexandru Ioan Cuza a fost organizată armata națională, serviciul de informații, curtea de conturi, fiind adoptată o lege nouă de organizare judiciară, un cod penal de actualitate, precum și un cod civil excepțional, ce a rămas în vigoare aproape 150 de ani, până în anul 2011.
Au fost șapte ani elocvenți, reprezentativi, de progres și mari prefaceri revoluționare în toate domeniile societății, ce au pus bazele unui stat unitar modern și au însemnat o adevărată „schimbare la față” a României, dar cu toate acestea, noi, românii de rând, nu i-am fost alături și nici nu am făcut zid în jurul lui, când a fost silit să abdice și să ia calea exilului, de către „cuiburile de viespi” desființate și deranjate de seria măsurilor cutezătoare și radicale.