De Crăciun, ne podidesc amintirile, regăsindu-ne în cristalinul fiecărui copil-colindător și privind chipul lui Dumnezeu în fiecare pălmuță întinsă după un bănuț. Nimic nu se compară cu farmecul copilăriei, de care este strâns legată și la loc de cinste așezată în panoplia înjurăturilor autohtone cu sens înghețat-controversat și expresia: „Du-te-n moașă-ta pe gheață!”. O sudalmă amicală și afectuoasă, sau așa am perceput-o inițial, când o mai auzeam rostită, cu drag, de câte un părinte atunci când odorul făcea o năzbâtie hazlie ori glăsuia o nevinovăție. Cum invectiva este, într-adevăr, alunecoasă ( e și firesc căci lansarea se face pe gheață) și cum adulții preferă să complice lucrurile – în loc să le lase simple și sigure -, îndemnul poate fi decriptat și într-o cheie inversată, cu înțelesul de trimitere lină, fără poticneli, la obârșia moașei (strămoașei), expeditorul oferindu-i destinatarului șansa de a reveni în lume schimbat în bine, așa cum se întâmplă în toate înjurăturile cu trimitere la origini.
Și dacă tot m-am dus cu gândul înapoi, spre izvor, lunecând pe gheață, tot așa cum chihlimbarul încuie câte o gâză preistorică într-un grăunte de rășină, și amintirile noastre stau imortalizate și înghețate sub un strat de cuarț, când împâclit, când străveziu.
Momentele mici se preling, picătură cu picătură, din stalactitele făptuirilor prezente și se condensează pe stalagmitele marilor amintiri. Când cele două „sta…” (de la stare statică?!) se unesc ele formează o coloană… a finitului.
Dinadins am folosit pluralul pentru pâlniile de picurare căci fiecare om trăiește și înfăptuiește în mai multe planuri : acasă, la locul de muncă, în societate, în intimitatea prietenilor ori a îndeletnicirilor exercitate în timpul liber.
Și stadiul lor de formare este diferit. În raport de data când au debutat. Iar dacă, cumva, am abandonat un parcurs ori alte schimbări de tovărășie am făcut, țurțurii începuți și nefinalizați („neîncolonați”) rămân pe verticală doar o vreme după care cad în piedestalul uitării.
Impresionant, ca impact și desfășurare de forțe, este un alt fenomen, petrecut acum în munți, unde „Gerul Bobotezei” aruncă peste râu o platoşă grea şi groasă de gheaţă. Ulterior, uneori, frigul năprasnic este urmat de topirea timpurie, intempestivă a zăpezilor şi la zăgăzuirea apelor undeva înspre obârşie, durând solide baraje de gheaţă. Când zăvorul zăporului nu mai poate ţine în spatele său sutele de metri cubi de apă adunată, ,,zaiul” o ia la vale într-un vacarm de nedescris, puterea fantastică generată sporind semnificativ pe măsură ce avansează în albia ce rămâne, în urma urgiei, complet curățată.
În aval, sosirea zaiului e precedată de un vuiet sinistru: îndoielnic la început, amplificat brusc mai apoi și care determină pietrele să tremure de nerăbdarea plecării în călătorie. Apare la scurt timp o peliculă de apă ce alunecă peste podul de gheaţă al râului, urmată la scurt timp de crăparea ghețurilor, de pornirea lor în larmă de pe loc, încălecându-se ori încercând să se salveze, sărind pe maluri, în timp ce nivelul râului crește uimitor, chiar și cu câţiva metri în doar câteva secunde, oferind o reprezentaţie de excepţie a apelor slobozite din jugul gheţurilor.
Tot despre o viitură care a rupt digul (nemulțumirilor, nedreptăților, nevoilor…) a fost vorba și în 22 decembrie 1989 – ziua renașterii noastre naționale. Un moment mare cât un munte monument ce ar fi meritat statutul de Zi Națională a României. Pe de o parte, o atare declarare ar fi fost lipsită de orice conotație „grănicerească” – hotarele fiind mereu împinse încolo și încoace. Pe de altă parte, profitorii care au preluat puterea, cățărându-se pe sacrificiul suprem al tinerilor ce au ieșit în stradă cu pieptul gol și scandând lozinci de libertate, nu au vrut nicidecum să le recunoască meritele. Nici în manualul școlar de istorie nu sunt amintiți pe motiv că nu s-a aflat încă dacă „miracolul de Crăciun” a fost revoltă populară ori lovitură de stat.
Și dacă tot le-am refuzat acest drept la nemurire celebrat într-o zi de mare sărbătoare, eu spun – eu numai zic, nu dau cu parul – ca anul acesta, și în toți anii ce vor mai veni, în ziua de 22 decembrie să ne ținem, cu toții, capetele plecate a respect și recunoștință, clopotele bisericilor să răsune fără contenire, politicienii să stea de veghe, cu rândul, lângă mormintele cutezătorilor și posturile de radio și televiziune să transmită doar muzică simfonică și reportaje despre eroii revoluției (acești sfinți mărunți), ce au dat tot, fără a cere sau primi ceva în schimb. Da, nu vor nimic pentru ei dar, n-am nici o îndoială, se întorc în morminte ca să nu vadă cum ne batem joc de libertatea ce ne-au dăruit-o.
Și dacă, tot murmurăm „Crai nou, bine-ai venit…”, eu spun – eu numai zic, nu dau cu parul – să dăm martirilor (că la „Cezari” le dăm cu deasupra de măsură) puținul ce li se cuvine – măcar o dată pe an – și să nu lăsăm uitarea să măture din calea lumii jertfele, înghețate deja de nepăsare. Se poate?