Pe traseul sinuos al vieții, pe post de borne – pastel colorate și grijuliu numerotate -, aflăm împlântate toate revelioanele petrecute pe pământ, căci durata existenței unui om se numără în nopțile partajate frățește între anul cel bătrân, peste care se trage cortina uitării și anul nou-născut în leagănul sfânt al orizontului.
Răspântia dintre ani poate fi privită ca un răstimp potrivit pentru a trage linie și a face socotelile de etapă, fără a ne mira – ori mâhni – dacă ne dă cu virgulă ori dacă rezultatul este incert, plasat pe undeva între plus și minus pe scara nimicniciei denumită pragmatism. Doar, dacă, cumva, constatăm că am plătit cu un An punerea în chimir a unui bAN ( e același lucru dacă am pus deoparte o pungă de galbeni) ori că am stat permanent cu capul plecat spre pământul cu făgăduințe, el trebuie înscris, în registrul vieții, la capitolul pierderi, ori încadrat la daună totală. În schimb, dacă am dăruit dragoste, dacă ne-am împărtășit din potirul cu satisfacții spirituale și dacă, cutezători, am ridicat velele și am plecat în largul sufletului nostru spre alte coordonate – căutând, încercând, învățând, descoperind, reconsiderând -, rătăcind uneori și greșind pe alocuri, suntem sigur câștigați.
Nimeni din lumea asta mare nu se poate înălța, ușor și curat, spre starea de senin ( divin ) dacă pleacă la drum gârbovit de gânduri grele, dacă nu-și scutură sufletul de scamele iluziilor, cenușilor, trufiilor și ambițiilor fără noimă. De aceea mă încumet să spun că „vine ceasul – și acum este” (căci „Timpul nu uită și nu iartă !) ca omul să deșerte din nacela traiului întreg balastul zădărniciei zilelor ce i-au fost dăruite, inclusiv ghemul cu griji (un fel de drob de sare atârnat deasupra mării de liniște sufletească) și dropsul cu doruri și dureri îndelung și inutil rumegat.
Și chiar dacă n-am făcut lucrurile ca la carte, și cum, orișicum, de la capăt nu o mai putem apuca, ne rămâne totuși ceva: să fructificăm șansa unui nou debut, punând pe focul primenirii inimii toate tarele trecutului, toate suvenirurile (piatră de moară) culese cu sârg de-a lungul anului care se cară (Ducă-se, învârtindu-se, cu corona lui cu tot!) precum sunt cojile uscate de lacrimi, imaginea cutiilor rămase de la medicamente, cioburile vreunei iubiri trecută în ziar la rubrica pierderi – fără dorința de regăsire ori de acordare recompensă la restituire -, rateurile, deșeurile(minții), speranțele ce ne-au pus coarne (înșelându-ne fără rușine), și chiar cuvintele nerostite și visele neîmplinite. Nu merită nicidecum să le reportăm pe anul viitor. Goethe, într-un episod de pesimism, afirma că „anul nou este poarta pe care problemele tale sunt transpuse dintr-un an în altul”, dar eu zic să-l contrazicem, exprimând jurăminte tainice sinelui nostru și privind noaptea care începe într-un an și care se termină în celălalt ca pe o filă albă, neîncepută, nu ca pe un nou început al metehnelor vechi și al proastelor noastre obiceiuri. O atare posibilitate echivalează cu renașterea în prima zi a noului an, din învățămintele apusului și promisiunile zorilor.
De revelion stăm cu ochii lipiți de ceas și numărăm secundele cu voce tare și în sens invers, după care iarăși irosim… din nou ne risipim…
William Arthur Ward are o poezie cu vocație de crez de viață, ce cuprinde parcă necuprinsul năzuințelor omenești și care poate fi așezată, ca o stea polară, pe cerul sufletului fiecăruia dintre noi :
„Un alt an nou este aici… / Un alt an de trăit! / Să alungăm grijile, îndoielile și frica, / Să iubim și să râdem și să dăruim!
Acest an nou nouț îmi este dat mie / Să trăiesc fiecare zi cu avânt… / Să cresc în fiecare zi și să încerc să fiu / Cât pot de bun!
Am oportunitatea / Încă o dată să repar greșelile / să mă rog pentru pace, să plantez un copac, / și să cânt cântece mai vesele.”