Mut ca piatra și adânc adormit în alb, stă muntele iarna. Acolo și acum, totul e dalb, totul e calm…
Pustiu și bântuit de viscole, de avalanșe, e golul alpin. Amuțite și ațipite în troiene stau și stânele văduvite de ecoul tălăngilor, a lătratului de câine, a hăulitului… Și caprele negre au abandonat locurile încărcate de lumină argintie, în care cerul sărută pe creștet pământul. În căutarea hranei, ciopoarele au coborât în codrii cățărați cu îndrăzneală pe versanții abrupți. Doar marmotele au rămas acolo sus, sub stratul gros de omăt, în încăperile spațioase durate sub stâncării și căptușite cu ierburi. Parcă le și văd cum dorm duse, zâmbind în vis și dând din piciorușe, cu scufiile roșii puse pe cap.
În răstimpul iernii, înveșmântat în imaculat, muntele nu trebuie nicidecum tulburat. Echivalează cu o profanare, cu o călcare în picioare a rugăciunii rostită cu patos și transfigurare de un sfânt trimis pe pământ. Dacă ne este dor de munte îl putem contempla îndelung din depărtări, dar fără a conturba în vreun fel pacea care-l desăvârșește.
Un feeric tărâm de poveste. Încremenit în tăcere, în frumusețe…
Printre brazi se zărește cărărușa bătută de Dumnezeu. Nu cred că-l rabdă inima să nu coboare câteodată în liniștea dăltuită-n alb.
Numai Domnul poate fi creatorul, sau numai pentru el a fost creat decorul…
Acalmie și armonie în împărăția Marelui Alb.
Nici un foșnet, nici un fâlfâit, numai verde presărat în ALB-ALBastru.
Uneori – din păcate numai arareori -, avem revelația că a trecut în vizită, prin sufletul nostru, Dumnezeu, lăsând în urma sa clipe de intensă fericire ori profundă suferință. Tot după urme, și doar iarna, realizăm câte sălbăticiuni sălășluiesc în munți. Și cum ilustrațiile întrebuințate astăzi au fost realizate cu două decenii în urmă, în timpul incursiunilor pe care le datorez prietenului Sorin Gârjan, îi voi da din nou cuvântul pentru a descrie viața hibernală de munte : tainică, tăcută, necunoscută și, adeseori, năprasnic încercată.
„Sfârșit de decembrie!… Iarna a dăruit nopților nu doar ninsori bogate, urmate de năprasnice geruri, ci și o nouă taină a firii: oamenii satelor de munte se cuibăresc mai devreme în așternuturi ori tăifăsuiesc strânși în jurul cuptorului înroșit de vâltorile focului până târziu în adâncimile nopții. Nici sălbăticiunile nu scapă neatinse de mersul „noii lumi”, fiecare cum poate, încercând a răzbi vitregiilor în așteptarea unei primăveri ocrotitoare. Ursoaicele bunăoară, retrase-n bârlog, par strămutate într-un timp străin, lenevind cu simțurile înmuiate de anestezia-hibernării în trupul mătăhălos în care prind a se întrema unu-doi (arareori trei) pui ce se vor naște acolo, nu mai mari decât niște căței. (…) Taurii de cerb se strâng laolaltă ducându-și viața în bună tovărășie nu ca în vremea boncănitului de toamnă când mari rivali s-au avut. Și ei, dar și cioporul ciutelor, ruguiesc de zor astâmpărându-și foamea. (…) Totul acolo, în locuri retrase din tainița muntelui, unde, chiar și acum, după ciudat îndemn, pentru o zi… două, mai încing uneori lupte și glasuri de tulnic la nunta vreunei ciute-mireasă întârziate, într-un fals boncănit. Noapte de noapte, ciurda mistreților tulbură încremenirea făgetelor jiruind de zor ori pufnind nervos la cea mai firavă adiere aducătoare cu ea a miresmei primejdiei. Până departe (adeseori în miezul zilei!) se mai pot auzi frânturi din lupta vierilor pentru scroafele cuprinse de fiorul iubirii, de imboldul împerecherii. Icnetele și grohăiturile de luptă ale mistreților sunt ceva obișnuit acum. Dacă dai peste ei la vremea asta îi găsești mulți strânși la un loc. (…) Doar lupii așteaptă cu burțile lipite de șale, flămânzi și întărâtați, timpul lor. (…) Tot ce așteaptă haita de lupi acum e ca după câteva zile mai calde, gerul nopții să întindă crustă de gheață peste grosimea omătului, adevărată capcană, în care, înfundându-se sub greutatea lor, cerbii devin pradă lesne pentru lupii suficient de ușori cât să-și urmărească spornic prada peste firavele întinderi de gheață. Până va veni ceasul acela, haita – în legea și ierarhia ei severă!- își alege locurile de pândă de zi și culmi sau drumuri forestiere pentru hoinăreala de noapte. Nu de puține ori însă, moartea îi găsește pe cei slăbiți sau bătrâni, ca într-un somn, încovrigați în pat de zăpadă și îi îngroapă așa. Până în primăvară, așadar, viața muntelui e grea, asprimea vremii și, pentru unele sălbăticiuni, „războiul vânătorii” fac victime ori întăresc în simțuri și trup pe cei victorioși…” – Sorin Gârjan, Mai ții minte suflete?…
