Cârmuită fiind de o năvalnică nestatornicie, de un uluitor dinamism, lumea pământeană pare să aibă ca trăsătură definitorie „schimbarea modificării” decorului și succesiunea actorilor pe scena telurică.
Pe tărâm judiciar, regulile ce guvernează societatea umană sunt supuse unor necontenite cicluri de adoptare, de ajustare și de abrogare a actelor normative. Evoluția este evidentă și are ca motor dorința de aliniere și de adaptare a legilor la mereu „noua” realitate. În cadrul unui asemenea proces este posibil ca o acțiune sau o inacțiune ce până mai ieri era interzisă omului, incriminată ca infracțiune și pedepsită cu ani de închisoare, să se preschimbe de mâine încolo într-o faptă firească, permisă.
La fel de vădite, de ușor perceptibile, sunt și transformările ce se petrec în ceea ce obișnuim să denumim moda vestimentară, literară, muzicală, de mașini, de călătorii… Și operele de artă sunt supuse unui permanent proces de reevaluare, unele dobândind valoare și celebritate abia după ce autorul a devenit o amintire.
Schimbări semnificative survin și în materie de morală, cum la fel se petrec în ceea ce spunem că înseamnă bunăstarea, buna-cuviință, buna-credință și bunele-maniere, însă îmi place să cred că măcar cerințele și exigențele bunului-simț rămân la fel, indiferent de vremuri.
Peisajul montan diferă radical de la un anotimp la altul, în veșnica alternanță alb- maroniu – verde- cafeniu – alb. Contrastul vară-iarnă este însă fascinant.
Cum banul e rotund, se tot rostogolește dintr-un buzunar în altul, îmbogățind și sărăcind când pe unii, când pe alții, iar datinile și credințele, chiar dacă nu prea pare la prima privire, sunt și ele într-o continuă devenire, inclusiv ritualurile religioase. Am aflat nu de mult, și sursa e sigură, temeinic documentată, că în urmă cu doar un secol și ceva, cuminecătura (euharistia) nu se împărțea în biserică cu lingurița de argint, cum se procedează astăzi chiar și în plină perioadă de pandemie virală, ci cu mâna de către preot care muia pătratul de pâine în pocalul cu vin sfințit și o lăsa să cadă în gura căscată aflată dinaintea sa – o imagine emoționantă, creștinii arătând asemenea puilor de păsăruică ce așteaptă cuminți în cuib, cu pliscurile larg deschise, ca să primească binecuvântata „papa”, de la mama.
Doi copii de altădată. Unii și aceiași, în straie de sărbătoare și în veșminte de preumblare pe răzoare. Și mai zice lumea că nu hainele îl fac pe om.
Incontestabilă este și metamorfoza istoriei, proscrisul, peste timp, putând primi o aură de martir, în timp ce un inventat erou național sau un om-zeu (chiar și un dictator considerat Dumnezeu) poate să cadă în dizgrație ori să fie scos din mausoleu.
Dacă strămoșii noștri ar reveni pe pământ, după un secol sau două de așteptare a zilei de apoi, nu ar mai recunoaște satul în care s-au născut, au trudit și au murit. Ar fi interesant de comparat, cele două fotografii realizate în perioada interbelică, cu priveliștile oferite astăzi de același punct de panoramă. Cu siguranță am constata că și munții nu mai sunt precum au fost, nu doar casele de odinioară, ridicate numai din piatră, lemn și lut văruite în dalb sau în mieriu, în „mândrămărie”, cum i se spunea, pe timpuri, la albastru. Fără a intra în alte amănunte, mai amintesc doar faptul că în ultimii ani, la sat, calul a fost degradat și trecut în rezervă, locurile rămase în nelucrare au fost luate înapoi de pădure, lavița de la poartă nu mai este lustruită, dacă nu cumva a fost pusă pe foc, în timp ce veșmintele albe, de „îngeri înflorați”, stau încuiate în lada cu naftalină în răstimpul dintre cele două mari praznice.
Din nomenclatorul cu meserii sătești în doar două decenii au dispărut câteva meșteșuguri aflate cândva la mare cinste și căutare: bărdaș (tâmplar), cosaș, cotrău (hornar), chivuță (văruia casele), căuac (potcovar, fierar), curelar, haidău (paznic de câmp sau de vite), morar, opincar, socăciță (bucătăreasă la nunți), scripcar (lăutar), sfârnar (negustor de vite), șnaidăr (croitor, blănar) ori șuștăr (cizmar).
Și înfățișarea omului se schimbă semnificativ odată cu trecerea anilor, și nu doar chipul și portul, ci și caracterul și temperamentul, căci din fiecare trup însuflețit ies pe rând la iveală cel puțin trei oameni diferiți ca format spiritual și fel de a fi : copilul, la răsărit, adultul, la amiază, și vârstnicul, la asfințit.
Și vocabularul se schimbă, cel de astăzi fiind parcă mai sec și mai sărac față de cel întrebuințat în trecut, în condițiile în care o mulțime de cuvinte autohtone au fost trase pe dreapta, pe „linia moartă” a arhaicului. În urmă cu 40-50 de ani, de pildă, se aflau în uzul curent, cotidian, o suită de cuvinte cu o rezonanță rustică aparte precum: acăț (salcâm), alean (dor), beteag (bolnav), bgicaș (piatră), cătănie (armată), câșlegi (intervalul de timp dintre două posturi), ceredeul sau ceregeul (rugăciunea Crezul sau Simbolul Credinței), colb (praf), coleșă (mămăligă), crâșmă sau făgădău (birt), credenț (bufet), cujeică (furcă de tors), delniță (fâșie îngustă de teren), drot (sârmă), fedeu (capac), flișcoaie (fluier din salcie), ghezăș (tren), gârbaci (bici), glajă (sticlă), glod sau tină (noroi), goz (gunoi), grijanie (împărtășanie), horaiță (drumuri făcute în mod natural), jemblă sau jemlă (franzelă albă), lodbă (despicătură dintr-un buștean), mădărit (alintat), mocicoș (murdar), naft (petrol), ocară (cu înțelesul de dojană, de denigrare), oloi (ulei), pită (pâine), perjă (o prună de pe care se desface ușor sâmburele), pociumb (țăruș), postată (porțiune de teren), puiuc (sertar), răntaș (îngroșală pentru ciorbe), rătez ( zăvor la portiță), scrânciob (leagăn), secăreie (chimen), sfadă (ceartă), slobod (liber), spurcăciune (murdărie), straiță (traistă), stălajă (raft), școmârlă (fum rezultat din arderea mâncării), șfebăl sau scăpărușă (chibrit), șfung (elan, avânt), șmotru (curățenie), ștrec (cale ferată), șurincă (fâșie îngustă), ticlazău (fier de călcat cu jar), țințirim (cimitir). Tot pe atunci, se spunea uzual amu sau amuș, în loc de acum, batăr, în loc de măcar, bugăt, în loc de destul, dărabă, în loc de bucată, minteni, în loc de imediat, o țâră sau olecuță, în loc de puțin, fiind folosite frecvent și alte unități de măsură decât cele oficiale: banița (ce reprezenta un decalitru), felea (ce echivala cu o jumătate de litru), litra (ce cântărea aproape o treime dintr-un kilogram, spre deosebire de o livră ce cântărea 500gr) și mierța (aproximativ 20 de kilograme). Și faptele săvârșite de străbuni purtau alte denumiri: a buntuzui ( a strica, a risipi), a cârcăli sau a pârpăli (a frige iute carnea), a celui (a momi), a ciurbăli ( a pritoci), a cotrobăi ( a scotoci), a cuștului ( a gusta), a cutrului ( a căuta), a deșărta ( a goli), a fojgăi sau a colcăi ( a mișuna), a hărămi ( a fărâmița), a hurduca ( a zdruncina), a întroloci (a aduna), a înturna ( a înapoia), a sămălui ( a socoti), a sudui ( a înjura) ori a păsui ( a acorda o amânare). Toamna, în aceeași zi decisă de comun acord, toată suflarea satului ieșea la sureti (la strâns și la stors strugurii), iar de aici încolo lelea se apuca de ștricănit ștrimpci pentru badea, căci se apropia „alba”.
În schimb, cupola cerului e aceeași dintotdeauna. Poate și din acest motiv, cu toții, câți ne-am perindat pe plat, de-a lungul mileniilor, am privit înfricoșați și rugători spre înaltul luminat de eterna treime: soare, lună și stele.