„Dacă ai doar doi bani în buzunar, cu unul cumpără o bucată de pâine și cu celălalt un crin” ( proverb chinezesc), pe care îl poți prinde în păr, la pălărie, la rever sau la butonieră, și dintr-o dată ai devenit alt om. Nici nu-mi pot închipui cum ar fi lumea fără flori, fără fluturi, fără copii… Și nici nu cred că, pur și simplu întâmplător, Învierea Domnului este sărbătorită în prag de primăvară, când natura o ia iară de la capăt și ne îndeamnă și pe noi la înnoire, la înflorire, la înălțare, la adâncire…
Lângă locuința omului s-a aflat dintotdeauna un loc pentru grădina cu legume și un locșor pentru grădinuța (grădinița) cu flori.
Aceste scânteieri de stele ale pământului, îmbibate de culoare și candoare, au fost îngrijite mereu de câte o mână harnică și dezmierdate în fel și chip: adormițele, bolunzele, candeluţe, cătănuţe, cucoşei, crucițe, doruleţe, dumitrițe, lăcrămuţe, miorele, măturele, părăluţe, prescurele, ţucărele, rourele, rușinici, troscoţele, tufănele, vindecuțe, vulturele, zgăibuţe sau zgrăbunţele. Diminutivele florale amintite evidențiază dragostea cu care omul înconjoară tot ce este arătos și aromat, dorința acestuia de a împrumuta din veselia de a viețui a florilor, ce sunt încântate de fiecare rază de soare, de fiecare picătură de rouă, de fiecare adiere de vânt, de fiecare albină venită în vizită…
Și păcurarii ce cutreieră cu turmele de păcuine crestele montane, urcând în înălțimile alpestre în miezul lui mai și coborând de acolo abia spre sfârșit de septembrie, sunt grijulii cu bijuteriile din flora spontană. Golul alpin, în care sunt situate stânele, este podit, în cea mai mare parte, de afin, de merişor și de rhododendron, trei tipuri de arbuști pitici cu rădăcini superficiale, extrem de întreţăsute, cu aspect de pâslă, tulpinițe foarte ramificate, frunze mici, lucioase, flori într-un evantai cromatic de alb-roz-roșu și fructe sferice, dulci-amărui. Ciobanii nu spun însă afin, ci îl alintă pomușor, pe merișor l-au poreclit cimișir sau cununiță cu stropșele, iar rhododendronul este răsfățat ca bujorel de munte, smirdar sau ruja munţilor.
I-am auzit pe ciobani spunându-le ghioceilor coconei, clocoței, omătuțe, iar brândușelor zicându-le blândușe, nuscele, stânjenei sau jiorele (dar și ceapa-ciorii ori crinul-mătii – imaginația țăranului român fiind fascinant de fecundă), florile de nu mă uita sunt pentru ei urechiușa șoricelului, izma (menta sălbatică) este o cătușnică, iar narcisele de munte doar niște cocorâțe. Și floarea de colț, ce se însorește pe crestele calcaroase, este răsfățată într-o mulțime de mângâieri vechi, arhaice: floricică de stâncă, floarea domniţei, steluţă de munte, prescurele, flocoşele, mucezele, siminoc, albumiţă, talpa mâţei ori picioruş de leu.
Consemnând aceste rânduri, mi-au revenit în minte frânturi dintr-o discuție purtată cu un baci ce detalia foarte dibaci cum se cheamă popular fiecare floare întâlnită-n cale și care întrebat fiind cum de le cunoaște așa de bine, bărbat fiind și având atâta treabă la stână, a răspuns: „Și de pciatră să hii și tăt te chiorăști o țâră la o bumbușcă împestrițată. Numa boul le calcă și nu șăde-n botă când cântă cucu.”