Uneori, când zăresc luxul etalat ostentativ prin incintele unor basilici și catedrale ori șantierele fără de sfârșit din întinsele complexe monahale recunosc, rușinat, că poate n-ar fi lipsită de sens și celebrarea Intrării Domnului în Biserică, cel puțin o dată la 100 de ani, pentru a se realiza nu neapărat reconstituirea, ci „restartarea”, revenirea la valorile inițiale, reconectarea „arendașilor” care pun un prea mare preț pe odoare, odăjdii și ogoare, la dorințele reale ale „stăpânului moșiei”.
Duminica trecută am sărbătorit însă Intrarea lui Iisus în Ierusalim. L-am fi putut întâmpina cu toții în fața bisericii, cu sufletul larg deschis la creația fără cusur a celui de sus. Dar cum preferăm tavanul cu candelabru, în detrimentul desăvârșitei cupole cerești, și pardoseala, în defavoarea pământului încărcat de energii pe care tălpile noastre ar putea călca desculțe, ne încuiem între patru pereți chiar și atunci când ne rugăm laolaltă. După un scurt pelerinaj m-am oprit, în final, la o biserică cu ușile deschise, cu stația de amplificare pornită și o mulțime de credincioși răsfirați primprejurul ei. Pe preot l-am văzut o singură dată, când a ieșit cu cădelnița până în cadrul ușii de la intrare. În schimb, am simțit pregnant prezența lui Dumnezeu, în vârtejul de frunze iscat din senin și în ciripitul păsărilor pripășite prin pomii plini de muguri gata pregătiți să plesnească.
Nu doar la zona de confort a altarului e dificilă renunțarea, ci și la sala de curs, la adăpostul catedrei, la arătătorul de planșă. Uneori se uită parcă și faptul că rostul ce revine unui profesor nu este acela de a umple catalogul cu note, ci de a găsi soluțiile cele mai adecvate și mai ademenitoare pentru ca elevii să rămână cu cât mai multe informații de pe urma unui an de studiu. Pentru asta trebuie să ai și curajul de a fi altcumva, față de cei care se rezumă la simpla îndeplinire a îndatoririlor, de a face altceva, cu totul diferit, adeseori sub cerul liber, decât predarea pur teoretică, abstractă, efectuată în clasă.
Sunt absolvent al Liceului „George Coșbuc” din Năsăud și țin să menționez că sunt mândru de asta și recunoscător dascălilor pe care i-am avut, dar n-am cum să nu privesc cu invidie spre rivalul dintotdeauna, spre concurență, în sensul bun al cuvântului, să nu evidențiez meritele și să nu aplaud prestația unui profesor de excepție al Liceului „Liviu Rebreanu” din Bistrița, pasionat, până aproape de manie, de biologie și fotografie.
Livius Mircea Gubesch (20.05.1930, Bistrița – 15.05. 2005, Bistrița) a fost numit profesor al renumitei unități de învățământ în anul 1958 și într-un răstimp de doar 12 ani, plecând de la un proiect de parc-pădure ce se înălța în orașul Simeria, a reușit să clădească la Bistrița un excepțional parc dendrologic desfășurat pe o suprafață de aproape 3 ha teren situat în imediata vecinătate a localului de școală, fiind adunați treptat la un loc peste 300 de specii de arbori și arbuști provenind din Australia, Asia, America de Nord și Europa, printre care și Caragana de Himalaya, Arborele de Sequoia, Bradul de California, eucaliptul, arborele mamut american, plopul chinezesc, liliacul japonez… Pe vremea de glorie a parcului fiecare plantă lemnoasă sau ierboasă era etichetată cu o tăbliță emailată pe care era consemnată denumirea științifică, numele popular și aria de răspândire. În prezent, suprafața parcului s-a micșorat la cel mult un hectar, speciile s-au restrâns numeric sub 180, tăblițele cu indicații s-au degradat, aleile s-au înierbat, lăcușorul a secat de mult, iar copacii așteaptă spășiți să apară, ca în basme, un „cineva” care să-i curețe de omizi și să ducă legenda mai departe.
D-nul profesor Livius Mircea Gubesch a rămas în amintirea tuturor (profesori, elevi, părinți…) ca un model didactic deosebit; ca un apostol, vizionar și temerar deschizător de drumuri; ca un dascăl demn și devotat, ce obișnuia să organizeze excursii tematice prin munți și văi și care a reușit să pună de acord autoritatea și afecțiunea, într-un echilibru atât de armonios; ca un savant ce impresiona prin erudiție și oratorie, prin anvergura aripilor sale intelectuale, prin pasiunile cărora s-a dedicat, fiind timp de trei decenii fotograful oficial al clubului de fotbal „Gloria Bistrița”, fotoreporter la câteva reviste și autor al unor articole de specialitate publicate în revista „Natura” și „Gazeta Învățământului”. Pentru o deplină edificare a respectului și recunoștinței pe care i-l poartă foștii săi elevi, merită menționate poreclele atribuite: „Profesorul Nostru” sau „Tata Gubi” ori „Nemuritorul”.
Când vine vorba despre spațiul verde aflat pe Bulevardul Republicii, bistrițenii rostesc cu prețuire și considerație „Parcul Lui Gubeș”. În onoarea unui asemenea parcurs fantastic de viață, municipalitatea a denumit nu demult o stradă cu numele dascălului. În semn de stimă, de piedică în calea uitării, consider că revine și colectivului de cadre didactice a unității școlare amintite să denumească „Profesor Livius Mircea Gubesch”, nu doar o sală de curs (parcă n-ar fi suficient raportat la izbânzile lui profesionale), ci un întreg corp de clădire.
Am acasă o miniaturală grădină botanică, nu una ordonată și limitată la câteva rondouri răsărite în câmpul de pavaj, ci una creată într-un așa-zis stil englezesc, în care zecile de plante conviețuiesc pașnic într-o perpetuă preschimbare de parfum și culoare, și unde cete de gâze, de fluturi, de albine și de păsări vin mereu cu treabă. Cunosc de acuma că aici, la mine, pe un petec de pământ, sunt de toate pentru toți. Închipuiți-vă ce laudativ povestesc aceste minuni de vietăți despre enclava de verde creată de Livius Mircea Gubesch în centrul orașului Bistrița și ce recomandări primește parcul în lumea necuvântătoarelor pentru locurile liniștite, propice pentru trăit și cuibărit. Și poate în sinea lor spun cu o neprefăcută sinceritate: „Mare Om, Mare Caracter!”