Cuvântul „țăran” (folosit frecvent în sens peiorativ) derivă din latinescul „terra” cu înțelesul de pământ, ceea ce înseamnă că țăranul poate fi definit ca om al pământului, atașat cu trup și suflet țarinei (pământului) și credinței (cerului).
În discursul de recepție intitulat „Laudă țăranului român” și rostit de Liviu Rebreanu, la data de 29 mai 1940, în ședința publică solemnă a Academiei Române (merită citit integral, fiind un elogiu fără egal adus statorniciei strămoșești) se spune:
„Țăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini… Căci pentru țăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuși rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege… Cu cât se înmulțeau suferințele și treceau vremurile, țăranul român s-a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui de pământ s-a învârtoșat. Țarina se amesteca necontenit cu cenușa și oasele înaintașilor, iar văzduhul se umplea de umbrele și sufletele lor până în tării. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nici o putere și nici o schingiuire…”
Și totuși, prin colectivizare, țăranului român i-au fost retezate rădăcinile, fiind scos din rostul lui simplu și din ascultarea sfântă a lui Dumnezeu. Deconectat de la dreptul de proprietate și deposedat de pământ, într-un mod silnic, grotesc, el a fost trimis forțat la muncă în „colhoz” sau împins înspre „Turnul Babel” al orașului cu fabrici și uzine.
Timp de câțiva ani, imediat după căderea comunismului, am crezut în vorbele lui Marin Preda („Un țăran chiar dacă ajunge doctor în filozofie, tot țăran rămâne!”) și am avut convingerea că țăranul român, după ce își va primi pământul înapoi, se va reîntoarce la rădăcini, la vechile rânduieli, la traiul de demult, ce curgea firesc, curat, cumpătat, în simplitate și smerenie, fără excese, fără ruperi de ritm, fără neliniști existențiale. Patima manifestată pe parcursul litigiilor de fond funciar pentru ogorul lui „mămuca și tătuca” nu a fost însă, cum credeam, în naivitatea mea, o expresie a redeșteptării dragostei pentru pământ, a dorinței de revenire la veșnicia satului, ci o iluzorie sursă de câștig. Dar cum prețurile sunt ridicol de mici, când oferta de vânzare a pământurilor este foarte mare, aproape tot hotarul satului a rămas pustiu, în uitare și în nelucrare.
Spre deosebire de câmpie, în zonele de deal și de munte, unde n-a fost posibilă înființarea de CAP-uri, IAS-uri și SMT-uri, în pofida birurilor impuse în raport de suprafața de pământ deținută, țăranul român dădea semne că și-a păstrat cu sfințenie rostul. Surprinzător însă, după revoluția din anul 1989, când a redevenit liber ca pasărea cerului, el nu s-a înălțat spre tăriile obârșiei sale, ci a coborât, subjugat de mirajul câștigului, spre șesurile sterpe ale „plantațiilor străine” .
Am avut privilegiul de a cunoaște țăranul român prin mijlocirea unui vecin, ce avea nu departe o casă-n câmp (pe Poderei), și unde iarna, în câte o duminică, urcam la el. Era pe atunci tânăr, roșu în obraz și cu sufletul curat precum apa proaspătă de izvor. Vacile și boii iernau în sat, unde locuiau părinții, încă în putere, ce aveau grijă și de copil. În casa din deal era numai el, nevasta de-a doua, doi câini cu care n-am prea reușit să mă împrietenesc și o turmă de o sută și ceva de oi și capre, chiar dacă pe atunci nu se acordau subvenții de la APIA cum, fără prea mare folos agricol, se dau în zilele noastre.
În miezul casei de lemn, unsă cu lut pe dinăuntru, se afla șura din care se urca în podul cu fân, se intra în odăița de locuit și se băga fânul în ieslea din grajd. În încăpere era cald, mirosea a mere coapte în ler și a țuică fiartă-n săcărică (chimen sălbatic) și „țucăr” înroșit. Nicicând și nicăieri, de atunci și de acolo încoace, n-am mâncat papară mai bună: cu spumă de lapte, cârnaț uscat tăiat rondele și ouă aurii „provenind de la găini crescute la sol” – reclamă consemnată cu mândrie pe cofrajele vândute astăzi în magazine.
Îi spuneam că și eu vreau să mă fac cioban, să mă trezesc când vreau, fără să sune ceasul, să arunc câteva pale de fân de pe claie în staul și să mă uit de pe geam cum, pe cărarea călcată în omăt, oile se înșiră cuminți și se duc singure la adăpătoarea din pârâu. Rădea de fiecare dată, cu ochii lui blânzi, și-mi spunea că tot domn e mai bine, fără a-mi destăinui că noaptea nu dormea în pijama și că se trezea adesea pentru a alunga „jigăniile” (jivinele) și pentru a ajuta oile să fete, că peste zi curăța locurile și căra pe câmpuri gunoiul de grajd cu sania trasă de cal, căci pe vremuri în Ilva-Mică, ca peste tot, se cultiva și grâu, și orz, și ovăz, iar acum chiar și ogoarele de cartofi și cu porumb sunt pe cale dispariție.
Uneori, toamna, îl însoțeam pe imaș. El se ducea în fața turmei, oile îl urmau credincioase, rolul meu fiind de a urmări să nu rămână în urmă, printre „rugi” vreo capră mai uitucă. Spre prânz, când oile se așezau roată la o poveste, scotea din traistă slănină tăiată felii, caș făcut cu cheag și o ceapă sfărâmată cu pumnul, bucate curate cum erau pe vremuri, nu ca acum când băbuțele din piață, puse în față pentru impresionare, șoptesc cu jumătate de gură că nu-și vând sufletul ca alții ce folosesc îngrășăminte chimice, fertilizatori și alte substanțe toxice de stimulare a fructificației. Avea totdeauna la el o glajă de țuică, încuiată cu un cocean, din care îmi dădea și mie o gură, și pe care o scotea din traistă când se întâlnea cu alți ciobani, iar seara, nu știu de ce o făcea numai după asfințit și doar pe drumul de întoarcere, își scotea „trișca” (fluierul) și cânta doine domoale, duioase, acompaniat fiind de tălăngi și câte un lătrat depărtat de câine.
În Tebeleauca Heniului mai avea o casă-n câmp, unde rămânea până spre sărbătorile de Crăciun și unde am dormit pentru întâia dată într-un pod cu otavă. Și tot de acolo am păstrată în minte o idilică icoană: era vară și o furtună sosită din senin întunecase ziua ca noaptea și bătea fără încetare darabana în dranița „hăizașului”. La masa pusă în fața ferestrei și cu capul sprijinit într-o mână, el se uita cu mânie la potopul ce îi udase pologul (fânul). Nevasta, în picioare, lângă soba cu plită, mesteca mămăliga, în timp ce tocana, alături, bolborosea ceva nelămurit. Mama lui, aplecată peste un scăunel, desfăcea niște mălai la găini, iar bătrânul lui tată, cu nepotu-i cuibărit la piept, ațipiseră în patul înalt, cu strujac (cu paie). Țin să vă spun că, ori de câte ori vine vorba despre țăranul român, aceasta e prima imagine care îmi reînvie, cu drag, din memorie.
Le-am povestit toate acestea prietenilor cu care am urcat deunăzi la buncărul din Dealul Ponce (Strâmba). Unul dintre ei m-a întrebat dacă mai trăiește și dacă l-am reîntâlnit. I-am răspuns că da, trăiește, e un bătrânel ce nu mai poartă straie populare (ci haine nemțești, că „îs mai ușor de grijit”), nu mai are turma de oi („io îs slăbgit”, iar ficiorul și ginerele muncesc în construcții), nu mai „încină” cu un pahar de țuică și nu mai cântă din trișcă, căci a trecut la Biserica Penticostală. S-au uitat unul la altul, după care celălalt mi-a zis: „Și eu aș fi vrut parcă să-l cunosc, dar nu cred că mai are nici un rost.”
Nu l-am întrebat „De ce?”. Era de la sine înțeles: acum este pământ cât poftim, dar avem tot mai puțini țărani.
„Nu există arta de a deveni țăran, ci arta de a rămâne.” – proverb olandez.