Unii ar putea spune că este un simplu act de mimetism social, un comportament impus de impulsul de a imita. Alții ar putea adăuga că este vorba și de o reminiscență a lipsurilor cu care ne-am confruntat în ultimul deceniu comunist și care au încrustat „statul la coadă” în codul nostru genetic. Nu contest posibilitatea de a fi vorba și de o meteahnă veche, de care nu ne mai putem nicicum debarasa, dar îmi vine să zic că mai e și altceva, suplimentar, căci exercițiul „statului la coadă” este exersat în perioada „marilor” reduceri de preț și de persoanele tinere, ce n-au trăit pe acele timpuri, șirurile fiind constituite și în fața cazanului cu fasole și ciolan la festivitățile de sărbătorire a zilei naționale. Chiar și promoțiile sau micile gratuități acordate la deschiderea unui magazin (o șapcă, o tigaie, un burger sau trei mici și o bere) formează de fiecare dată grămezi compacte, și nu neapărat din bătrâni sau sărmani. Cred că ne plac lucrurile ieftine, umblăm după „pomană” și adulmecăm orice sursă de câștig nemeritat. Combinațiile financiare gen Caritas și tragerile tip „Loto” sau „Bingo” (la noroc) au fost mereu la mare căutare, iar sălile de jocuri și de pariuri sportive au împânzit orașul, ca ciupercile după ploaie, diferența fiind că acest fenomen are loc nu într-o perioadă de expansiune economică, ci de criză profundă.
Deși facilitățile la plată pot fi obținute până la finele lunii martie, an de an, în prima decadă a lunii ianuarie, biroul de taxe și impozite locale este luat cu asalt. Lumea s-a așezat și anul acesta la coadă, fără a conta că este pandemie și că este recomandată distanțarea socială. Ori de câte ori zăresc un asemenea rând, format pentru socializare ori ca exercițiu de răbdare, îmi revine în minte o scenă redată, dacă bine îmi amintesc, în cartea „Sunt o babă comunistă” (Dan Lungu): unui cetățean ce cutreiera orașul, după mâncare, cu o plasă goală în mână, i se face subit rău motiv pentru care se sprijină de grilajul metalic a ușii unui magazin, Când își revine în simțire în spatele lui se formase un rând și fiind întrebat „Ce se bagă?” a răspuns că nu știe dacă se dă ceva, dar fiindcă n-a fost niciodată primul la o coadă nu se dă dus de acolo.
Stranii și trainice sunt unele obișnuințe. Și mai avem în portofoliul personal câteva apucături meschine: „primitul pe sub mână” (reînviat în primăvara anului trecut pentru măști, dezinfectanți, plicuri de drojdie…), „săritul peste rând” și „șmecheria de a te învârti cumva”, practicat deja în procesul de vaccinare.
Din evoluția epidemiei reiese fără pic de dubiu că cei mai vulnerabili sunt bătrânii. Din start trebuia conferit acestora un drept de preemțiune. Nu trebuia să primeze nici măcar vaccinarea personalului medical. Decidenții politici, dimpotrivă, i-au așezat pe a doua treaptă, dar nu singuri, ci deodată și laolaltă, cu persoanele bolnave (indiferent de vârstă) și cu funcționarii publici. E sfidător să așezi pe același palier un vârstnic operat pe cord sau un diabetic cu două decenii de insulină cu un primar sau un parlamentar, sănătoși tun. Chiar și în cadrul aceleiași categorii profesionale trebuia făcută distincție între un profesor de 62 de ani și un altul de 22 de ani, între un funcționar ce lucrează la capela orașului și un altul care lucrează închis ermetic într-un birou de contabilitate, ori chiar de acasă. Și mai e ceva care intrigă: nu sunt suficiente doze de vaccin pentru doritori, dar plătim reclame la TV pentru a îndemna oamenii să se vaccineze și chiar ne gândim să acordăm medicilor stimulente bănești pentru fiecare om convins să se vaccineze. Putem face lucrul asta, eventual, când toți cei care doresc imunizarea sunt deja vaccinați. Oricum, dacă se păstrează ritmul actual de vaccinare, nici la finele anului curent nu se va atinge acest prag.
Nu pot uita că în momentele cruciale, când întreg universul era preocupat de propagarea pandemiei, noi făceam și desfăceam guverne, iar anul ce era decisiv pentru dotarea spitalelor și pregătirea procesului de vaccinare l-am irosit în două campanii electorale, de „îmbrobodit” poporul cu promisiuni ce nu pot fi onorate, și ale căror costuri uriașe au fost suportate tot de statul care mereu se plânge că n-are bani, dar uită deschise toate robinetele de la capitolul cheltuieli, fără a stabili o ordine de prioritate situată dincolo de orice calcul electoral.
Pandemia, fără dar și poate, este o criză socială majoră, similară unui război. Din acest motiv trebuia abordată cu seriozitate și adoptată o lege clară și un program informatic de vaccinare fără cusur. În condițiile în care sunt stabilite două etape pentru programare (înscrierea pe platformă și aflarea unui loc liber într-un centru de vaccinare), se acordă putere de intervenție în program mai multor persoane (înscrierile pot fi făcute de medici și de orice persoană interesată) și nu sunt stabilite criterii, precise și echitabile, de ordonare, în raport de vârstă, de istoricul bolii, de riscurile și specificul muncii efectiv desfășurate, se creează premisele pentru a se putea da din coate, pentru „a te rezolva mai repede”. Nu m-aș mira să aflu că tinerii frumoși, sănătoși și fără mască ce au invadat stațiunile montane de ski să-și fi „descoperit” recent o aritmie cardiacă ori un început de astm și să fie deja vaccinați, iar vârstnicii bolnavi, pândiți de pandemie și încuiați de luni întregi în casă, să-și aștepte încă mult și bine rândul.
Oamenii se supun spășiți oricărei legi, oricât de dură ar fi în conținut, și implicit în consecințe, dacă este respectată de toți și în principal de cei care au adoptat-o. N-ai căderea să pretinzi ascultare când iei hotărârea obligativității purtării măștii în toate instituțiile și locurile publice, dar tu îți petreci ziua de naștere, la un șpriț cu miniștrii, tocmai în sediul guvernului. Pe de altă parte, când actul normativ care reglementează o situație specială nu este fundamentat pe principiul dreptății sociale și nici nu este suficient de limpede și de riguros, în sensul că pot fi găsite portițe de escaladare a legii sau lasă loc larg pentru dus-întors, cei care „se ocupă cu „aranjatul” vor fructifica spărtura identificată în zidul legii pentru a trece doritorii pe malul celălalt înaintea celor îndreptățiți. Nu-i permis să lași aplicarea legii la voia întâmplării pe principiul „Fiecare face ce crede și se descurcă cum poate!”. De îndată ce se află că unii au aflat o cale de ocolire a legii și ceilalți se vor înghesui să se „învârtă” și ei cumva (ca să nu rămână de fraieri), iar rezultatul va fi o stare de debandadă și de totală degringoladă. Este arhicunoscut că atunci când se pune o problemă de viață și de moarte, din om dispare orice urmă de umanitate, căci îndemnat de speranța supraviețuirii, egoismul calcă, fără milă, inclusiv pe cadavrele cunoscuților. În acest sens vă recomand o carte scrisă recent de Victoria Hislop: „Cei ce sunt iubiți”, un roman despre dragostea care învinge de fiecare dată și despre noianul de încercări abătute asupra Greciei de-a lungul secolului trecut.
Și în vreme de război dispare compasiunea din colectivitate și se practică pe scară largă „învârteala”: pentru a nu fi trimis pe front, pentru a fi pus la aprovizionarea armatei, la împărțirea rațiilor de mâncare populației ori într-un alt locșor „călduț”, bine plătit. Tot de notorietate este și faptul că în răstimpul războaielor, dar și a marilor crize sociale, „învârtiții” au clădit adesea averi colosale din contractele încheiate cu statul, și tot în aceste perioade tulburi s-au comis acte grave, grosolane, de corupție.
Și nici nu-i cum să fie altfel când ministerele, fie se împart pe județe și baronii locali decid titularii, fie se partajează între partidele din alianța de guvernare și fiecare hotărăște cine este fericitul câștigător, iar primul-ministru are doar rolul de a căuta soluții de compromis într-o echipă neomogenă, adunată ad-hoc, pe cu totul alte criterii și considerente decât competența și performanța. Mai grav este că în acest joc intră și „învârtiții”, ce preferă posturile situate pe palierele următoare și care, imediat ce sunt numiți politic, trag cu abilitate de sforile ce asigură îndestularea propriilor interese. Dacă s-ar aduna movilă numai jumătate din toți banii și toate bunurile furate în ultimii 30 de ani am avea un stat prosper și puternic, și am mai produce și astăzi autobuze la București, vapoare la Constanța, locomotive la Craiova, vagoane la Arad, elicoptere la Ghimbav, tractoare și camioane la Brașov, armament la Cugir, țigări la Sfântu-Gheorghe…
Vise frumoase, iluzii deșarte și așteptări înșelate, cu zâmbetul pe buze, de către ignoranți și impostori.