Cadrilaterul a aparținut României doar două decenii și un pic, răstimp în care bulgarii au afirmat fără încetare că anexarea a fost un act vădit de nedreptate istorică. Cu toate acestea, chiar și acum, după aproape 80 de ani de când s-a revenit la situația teritorială inițială, castelul din Balcic, ridicat de Regina Maria a României, continuă să constituie un obiectiv turistic de excepție. Atitudinea adoptată de Bulgaria ne spune, fără cuvinte, că n-are rost să ascundem o filă de istorie, ci să învățăm câte ceva și să ne amintim de ea. Și parcă ne mai șoptește un lucru: că istoria nu poate fi schimbată și nici nu stă încuiată între coperțile unei cărți, ci este încrustată în fiecare piatră căzută în clepsidra timpului trecut, și dacă suntem dispuși să ne aplecăm cu atenție vom constata, cu uimire, că fiecare porțiune de zid are câte o legendă de povestit.
Deunăzi, mânat de acest imbold și însoțit de doi prieteni speciali, am răsfoit, cu tot respectul cuvenit, o pagină de istorie și tehnică militară, rămasă încă deschisă la Ilva-Mică: o parte reprezentativă din ce a însemnat linia de apărare militară Arpad.
Linia Arpad (Arpad Vonal) a reprezentat un ansamblu de fortificații militare, realizat de Ungaria în perioada 1940-1944 între Pasul Ujok (aflat astăzi în Ucraina) și Pasul Oituz (România), în scopul apărării Transcarpatiei și Transilvaniei, dinspre est. Artizanul Liniei Arpad a fost generalul Teofil Harosy, autorul teoriei apărării flexibile, conform căreia, pentru apărarea pe timp îndelungat a unei poziții de luptă, nu sunt foarte importante cazematele de mari proporții și bine înarmate, precum cele din Linia Maginot și Linia Siegfried, ci liniile presărate cu felurite obstacole, adaptate adecvat mediului înconjurător și capabile să bareze accesarea văii de coloanele de tancuri și camioane. Pornind de la aceste premise, în fiecare vale (cu aspect de chei sau defileu) și în fiecare trecătoare din munți au fost amplasate șanțuri antitanc, suite de colți de dragon (piramide de beton) sau arici (inclusiv buchete de șine de cale ferată încastrate în beton), câmpuri de mine, ziduri impenetrabile și garduri ingenioase de sârmă ghimpată. Micile cazemate, amplasate circular, și cuiburile de mitralieră răsfirate pe vastele tranșee, ce valorificau conformația reliefului, aveau rolul de a împiedica îndepărtarea obstacolelor de către geniști.
Din aceste considerente satul dintre ape (Ilva-Mică) a fost puternic fortificat cu șiruri de obstacole așezate la confluența Someșului cu Ilva și a Ilvei cu Strâmba, cazematele de apărare, ale căror ruine se mai văd și astăzi, fiind amplasate pe dealurile dimprejur (Ursoiu, Pcetreauă, Poderei, Costanu Cloșcă) ori în pădurile din vecinătatea drumurilor(Valea Șculii), existând una, până nu de mult, chiar la marginea drumului național, în porțiunea îngustă ce separă josul de susul satului: „La cireș”. Pe imașul comunal, mai ales în zona Tarniță-Calea lui Burcuș-Vârful Văii, ce oferă o perspectivă generoasă asupra șesului dintre Ilva Mică și Feldru se mai zăresc și astăzi urmele unui labirint de tranșee, din care torenții mai scot capete de cabluri de comunicație, și nu numai, aici aflându-se și un loc ce poartă denumirea de Groapa Cătanelor. Și mai există în Ilva-Mică o dovadă vie a ceea ce a însemnat măiestria tehnică a liniei de apărare Arpad: un buncăr subteran impresionant. Se pare că este singurul din Transilvania cu astfel de dimensiuni, cu mult peste cele din Ghimeș, și având același aspect de reptilă precum cel deschis publicului în localitatea Verhnea Hrabivnițea (Ucraina).
În condițiile în care a reușit să țină în loc armata
sovietică timp de aproape o lună, fără a permite cucerirea
fortărețelor, deși superioritatea numerică era de peste zece ori
mai mare, Linia Arpad s-a dovedit a fi cel mai puternic sistem de
fortificații din timpul celui de-al doilea război mondial,
principiile apărării flexibile fiind aplicate și la construcția
Liniei Mannerheim (Finlanda) și a Liniei Bar-Lev (Israel). La
sfârșitul lunii octombrie 1944, militarii s-au retras în mod
ordonat de pe Linia Arpad, ca urmare a flancării acestora de către
corpurile de armată ruse ce au pătruns în Transilvania prin
pasurile din Carpații Meridionali și care au avansat de-a lungul
Dunării.
Cazemată amplasată deasupra căii ferate Ilva Mică – Vatra Dornei, pe porțiunea cuprinsă între Valea Șculii și Pârâul Strâmba, mai precis în pădurea de fag situată peste drum de Căminul Cultural din Ilva-Mică. În anul 1944, pentru câteva săptămâni, locuitorii satului au fost evacuați pe Valea Rebrei, la întoarcere aflând cantități importante de armament abandonat.
Armata de mușchi și licheni ce acoperă filele de istorie.
Ruinele unei alte cazemate aflată în același perimetru. Acum, totul e tăcere.
Una din cele două guri de intrare din lateral ale buncărului din Dealul Ponce (Strâmba), situate sub coama dealului, pe versantul dinspre Strâmba. Se impune a fi menționat că accesul în incinta buncărului se face pe propria răspundere, spațiul din subteran nefiind amenajat pentru vizitare.
Aflăm un culoar liniar ce ne conduce spre coridorul central. De-a lungul culoarului se deschid mici încăperi folosite probabil pentru staționarea trupelor în caz de atac aerian.
Coridorul central are o lungime de aproape 100 m. Adăpostul are aspect de reptilă căci perpendicular pe acest coridor central sunt poziționate cele două coridoare mai scurte ce dau sub culmea dealului (înspre Valea Strâmbei) și între ele un tunel cu scări ce urcă spre platoul de deasupra, iar pe cealaltă parte un culoar mai mic ce se ramifică în două scări ce duc în exterior spre versantul cu vedere spre Heniu. În capătul coridorului, sunt de asemenea două tunele de acces ce conduc spre capul dealului, iar în partea opusă un tunel ce ducea probabil la un lift.
Structura de beton este bine conservată chiar dacă are aproape opt decenii.
Tunelul de acces dinspre versantul cu vedere la răsărit.
Și celălalt șir de scări ce coboară dinspre aceeași parte a dealului. Fiecare gură de acces era prevăzută cu uși blindate.
O posibilă cameră de comandă.
Unul din tunelurile ce urcă în creștetul dealului. Acesta nu este prevăzut cu scări. Este posibil să fi existat un troliu de aducere la suprafață a muniției. Celălalt tunel, situat în imediata vecinătate, este obturat cu bolovani.
Intrândul ce se zărește era prevăzut cândva cu uși, fiind folosit pentru stocarea proviziilor și armamentului.
Spărtura scoate la iveală structura solidă de beton acoperită cu un strat gros de piatră spartă, iar deasupra lor se zărește tavanul de stâncă. Pe zăpada proaspăt depusă erau imprimate urme de pisică sălbatică ce coborau în incinta buncărului. Este posibil ca într-o astfel de nișă să-și aibă vizuina.
Cel de al doilea culoar scurt, ce dă direct (fără scări), sub culmea dealului. Și acesta are în compunere mai multe încăperi, precum și un coridor îngust spre un tunel strâmt, vertical, folosit poate pentru alimentarea cu apă a adăpostului.
Lumina ce ne așteaptă la capăt de întuneric.
Movila din stânga ascunde unul din tunelurile de intrare în buncăr. Dincolo de dâmb se află urmele de metal ale unui amplasament antiaerian și sub gardul din stânga câțiva dinți de dragon, acele piramide de beton așezate paralel pentru a împiedica înaintarea tancurilor.
Lângă gura de acces respectivă sunt trei șine de oțel.
Pe una dintre ele este ștanțat: Dyosgyor 1893.
Vedere spre localitatea Ilva-Mică. Altitudinea dealului nu depășește 700 m, dar deschiderea în toate zările este deosebită. De la cantonul CFR și până pe culmea dealului se ajunge în aproximativ 30 de minute.
O priveliște de panoramă spre Munții Rodnei (Culmea Nedeia Grajdului-Rabla-Vf. Laptelui). În prim-plan dealul terasat.
Și o imagine cu dealuri și păduri, vălurite, vârstate.
Dacă ne îndreptăm spre Dealul Măgurii…
… în doar 10 minute ajungem pe un platou înalt ce oferă o perspectivă aparte asupra Heniului.
Decorul ce se deschide larg și luminos înaintea ochilor aduce a Apuseni, sau chiar a Rucăr-Bran. Uluit de priveliște și de liniște, unul dintre prieteni mi-a spus că și-ar cumpăra o casă aici. Cine nu și-ar dori să îmbătrânească, încet și frumos, într-un asemenea loc, departe de larma lumii?!
Valea Lupului, căci așa se numește, e încă locuită și pe timp de iarnă, iar pe drumeagul dalb am zărit urcând molcom, spre Tebeleauca și Bradul Bun, sănii trase de cai, ca odinioară.
Oriunde ne-am duce putem afla câte ceva ce merită văzut.
Și chiar dacă pare doar un deal, putem descoperi cu surprindere că e mult mai mult decât atât.
