Când rostim cuvântul râu ne gândim la firul argintiu de ape întins între locul în care apare și locul în care se varsă în mare, în fluviu sau într-un râu ceva mai mare. Asemeni râului zămislit de munte, și viața omului își are tainic izvorul sub un munte, feminin, cu nume de planetă, dat după zeița romană a iubirii și a frumuseții. Asemeni omului, și râul are un răsărit și-un asfințit, deosebirea fiind că pentru râu distanța de parcurs este trasată pe pe hartă, iar pentru om conturată-n calendar.
Copilăria amândurora este curată și magică. Pe prima porțiune de cale, cu pante și meandre, apele bolborosesc, aleargă, se joacă de-a v-ați ascunselea, se rostogolesc, se rotesc, se hârjonesc, pipăind și degustând fiecare bolovan și buturugă, precum puii de oameni, năzdrăvani, ștrulubatici, temerari, ce descoperă cu bucurie lumea.
Cu timpul, pe măsură ce coboară spre șes, despovărat de pofte și împovărat cu sedimente, râul devine domol. În albia largă, adâncă, apele nu mai curg năvalnic, ci doar alunecă plutind pe spate, cu mâinile sub cap și privirea plictisită. Nu mai au mare lucru de făcut, viețuiesc doar, și totuși țin să-ncetinească înaintarea, devenită oricum lină, liniară, spre marea de tăcere.
Perspectiva poate fi răsturnată, chiar dacă e vorba de una și aceeași stare de fapt, dacă schimbăm poziția și prisma prin care privim:
„Îmi lansa mereu astfel de șarade. Vedea în mine o inteligență asemănătoare cu a lui, înclinată spre logică și matematică, și se gândea că are datoria s-o pună la încercare: Ia uite la torentul ăla, îl vezi? a spus. Să ne închipuim că apa e timpul care curge. Dacă aici unde suntem noi e prezentul, în ce parte crezi că e viitorul? M-am gândit. Asta părea ușoară. Am dat răspunsul cel mai evident: Viitorul e unde se duce apa, în jos, pe acolo. Greșit, a decretat tata. Din fericire… M-am gândit la torent: la ochiul de apă, la cataractă, la păstrăvii care dădeau din coadă ca să rămână pe loc, la frunzele și crenguțele care curgeau la vale. Și apoi la păstrăvii care țâșneau spre prăzile lor. Am început să înțeleg un fapt, anume că toate lucrurile, pentru un pește de râu, vin de la munte: insecte, crengi, frunze, orice. De aceea se uită în sus așteptând ce trebuie să vină. Dacă locul unde intri într-un râu este prezentul, m-am gândit, atunci trecutul e apa care te-a depășit, cea care curge la vale și unde nu mai e nimic pentru tine, în timp ce viitorul e apa care vine de sus, aducând pericole și surprize. Trecutul e în aval, viitorul în amonte. Iată cum ar fi trebuit să-i răspund tatălui meu. Orice o însemna destinul, locuiește în munții pe care îi avem deasupra capului.” – Paolo Cognetti, Cei opt munți.
Șirul genealogic, răsfirat de-a lungul veacurilor, poate fi ilustrat cel mai bine printr-un arbore ale cărui rădăcini reprezintă înaintașii, iar ramurile urmașii. Parcursul unei vieți se aseamănă însă cu trunchiul unui copac privit dinspre vârf înspre bază. Începuturile sunt marcate de ratări, reluări, rătăciri, răsturnări, reveniri, răsuciri… Doar acolo, în rămuriș, freamătă viul. Mai jos, stă morocănos, ridat, copacul ce se apropie de punctul în care-și toarnă trupul în pământ.
Soarta ne conduce pe o spirală de căutări necontenite, de cercetări detaliate, de apropieri și îndepărtări, de urcușuri și coborâșuri, de înaintări și întoarceri, căci la debut nu știm prea bine nici pe unde și nici cu cine se cuvine… Indiferent de cicatricile dobândite-n lupte, important este să avem curajul de a ne ridica, de a ne scutura sufletul de cenușă și de a păși din nou, zâmbind, pe drumul devenirii… E de notorietate că, la maturitate, cu toții ne pricepem la dat sfaturi despre ce și cum ar trebui făcut pentru a ne afla din prima rolul și rostul ce ne revine, uitând că și noi am învățat temeinic numai din erori, din eșecuri.
Dacă tot a venit vorba de recomandări, reproduc câteva zărite în treacăt pe traseele vieții:
Într-un restaurant aflat la o margine de drum național era postat mare la intrare un îndemn: „Purtați-vă frumos cu ospătarii. Clienți mai găsim, ospătari nu.” N-am să fac nici un comentariu negativ.
Recent, lângă casa de marcat a unui magazin am aflat o povață de pandemie: „Nu vă lingeți degetele, în timp ce numărați banii!”
Iar pe ușa unui birou de topografie erau afișate două sugestii de natură a ne face să surâdem:
„Nu bateți! Ies eu din când în când.”
„Accesul interzis persoanelor în stare de sobrietate!”
