Mă uit în urma zilei de ieri și mă minunez ce opțiuni electorale ni s-au oferit: doi candidați prăfuiți, scoși de la naftalină; doi pretendenți șmecheri, din cale-afară, și unși cu toate alifiile arivismului; doi olimpieni, rupți de realitatea cotidiană; vreo trei-patru pentru care pălăria funcției râvnite era atât de mare încât nu mai vedeau nimic în jur și cam toți agitând deasupra capului crucea, proferând discursuri patriotarde și jurându-se că n-au gustat din „usturoiul sistemului” și nici gura nu le miroase a fapte de corupție și a promisiuni deșarte. Și pe deasupra, mai toți n-au profesat nici măcar zece ani (nu contează: ca profesor, ca avocat, ca fermier, ca sculer-matrițer… ), preferând să intre de tineri în politică (de pe băncile facultății, de pe culoarul activismului social…) și unii chiar să se înscrie, cu mare mândrie, în pelerinajul numirilor politice, pentru care țara pierde acum sute de milioane de euro din celebrul plan de reziliență, fiindcă „iluștrii” noștri conducători nu s-au dezis de atare practici reprobabile, de promovare a incompetenței.
Prin urmare, într-un asemenea climat social complicat, aducător de viitor turbulent, dar vorba lui Victor Hugo: „de vreme ce-i așa, așa trebuie să fie”, chiar dacă o fi să ne dăm de-a dura, și numai după ce am citit cărțile pe care le-am găsit în librării și anticariate (nu am aflat, de pildă, Noblețea robei), țin să evoc astăzi o MARE PERSONALITATE PUBLICĂ: Martha Bibescu, fiica ministrului de externe Ioan Lahovari și a Smarandei Mavrocordat, soția prințului George Valentin Bibescu – președinte al Federației Aeronautice Internaționale. Și să nu credeți că această doamnă a fost prețuită, de către contemporanii ei din țară, la adevărata-i anvergură academică și diplomatică, căci vorba lui Cristopher Birdwood Thomson: „… frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”, cu toate că după Martha Bibescu au întors îndelung privirile capetele încoronate ale Prusiei, ale Spaniei…, a corespondat cu Marcel Proust, cu Antoine de Saint-Exupery…, s-a aflat în relații cordiale cu Winston Churchill, cu Charles de Gaulle…, fiindu-i sortit – vorba vine, ca să nu dăm vina pe comuniști – să moară în exil, la Paris, în data de 28 noiembrie 1973, dar nu înainte de a primi Marele Premiu de Literatură, pentru întreaga operă, al Academiei Franceze (1954) și titlul de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare (1962), ocazie cu care președintele francez a rostit răspicat: „Pentru mine, dumneavoastră sunteți personificarea Europei”, iar unii istoricii o consideră „cea mai marcantă personalitate feminină a secolului XX”. Numai noi, românii, am uitat-o, și în loc să o luăm, nu neapărat ca etalon, ca jalon (ca să nu dau apă la moară celor care o contestă, făcând uz de diverse legende), ci ca reper de erudiție, de prestigiu public, preferăm să băltim în mediocritatea politică și să ne rotim capetele, ca un lan de floare – de soare – după câte o anonimă stea căzătoare ce tinde să ocupe – meteoric, desigur – toată bolta.
Cum la Palatul Mogoșoaia încă nu mi-a fost dat să ajung, dar cum astă-vară, în trecere fiind pe Valea Prahovei, am făcut un popas la Castelul Posada, printre cele câteva fragmente literare o să așez și fotografiile realizate atunci, puține la număr, în care apare soția mea, și poate că e mai bine așa căci însuflețește imaginile și înlătură impresia încercată cu prilejul vizitei, de lăsare în părăsire a clădirii cu drag amintită de către scriitoare: „Vine vara și suntem din nou la Posada, în casa noastră din Carpați, nu departe de Sinaia.” – Imagini de album, Martha Bibescu
După cum bine știți, Lazăr cel înviat a avut două surori: Martha, preocupată preponderent de grijile materiale și Maria, aplecată adânc asupra sufletului, iar Iisus a spus: „Marto, Marto, te silești și de multe de grijești, dar un singur lucru trebuie. Maria, însă, și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea” (Luca, 10, 41-42). Plecând de la aceste premise biblice, fără putință de tăgadă, d-na Bibescu nu a fost o Martă, ci o Marie veritabilă, ce s-a distins ca o prezență de o mare noblețe de spirit.
„Trăiau ca fericiții din scriptură: aveau ce inima își dorește și tânjeau după ce aveau. (…) Și-au păstrat o inimă de copil, în stare să iubească fără a cere nimic în schimb. (…) Se despărțiră îmbătați de tăceri și de certitudini, făgăduind să o apere în fața tribunalelor pământului, cu prețul capului. (…) Când se desfăcură din îmbrățișare, erau încredințați că nimic nu-i poate despărți, cu atât mai puțin moartea: o învinseseră împreună. (…) Și erau încredințați că mai sus de lume e ceva sfânt ce nu se va sfârși niciodată. Lăudat fie Domnul! Acum și pururea !” – Catherine-Paris, Martha Bibescu
„A privit bătrânețea în față și i-a râs în nas. (…) Cui îi place să se uite la soarele de la amiază? Doar asfințitul reproduce culorile zorilor; mi s-a părut că n-am decât să întorc capul ca să-i aflu tinerețea. (…) Se pare că inima se deschide și spiritul se lărgește odată cu drumul. (…) Iar viața este mereu un miracol pentru cei demni de ea.” – Imagini de album, Martha Bibescu
„Iubesc și sunt iubit – un foarte bun prilej pentru a ne înălța împreună sufletește. (…) Da…, dragostea mea…, sunt mai mult a ta, decât a mea!…” (Katia, Demonul Albastru – Martha Bibescu), căci „ai întotdeauna curaj când ai o ființă pe care să o iubești” (O fiică necunoscută a lui Napoleon – Martha Bibescu)
Și în plan politic, părerile îi erau ascultate cu atenție, iar aterizarea – sau debarcarea – Marthei Bibescu în oricare altă țară era percepută, de îndată, ca un eveniment de seamă, ambasadele străine întrecându-se, de-a dreptul, în a oferi recepții în cinstea ei.
„Cuvintele sunt pline de descurajare, căci pretutindeni s-a strecurat sentimentul inevitabilului. (…) Se încheie socotelile. totul trebuie luat din nou în considerare. (…) Începe dansul evenimentelor. Partida de șah a început. Ocupați-vă locurile pentru contradans. (…) Zi de primăvară vestind cine știe ce vară de iad! Toate semnele arată că ne îndreptăm spre furtună. (…) E mult prea târziu să mai sperăm ceva, iar partida, eroic amânată, va trebui să fie jucată. (…) În toată această groaznică harababură, beatitudinea însoțește actul de guvernământ. (…) Oamenii au înnebunit: pretind că putem dormi liniștiți.” – Jurnal politic (1939-1941), Martha Bibescu
Dar cartea de căpătâi a Marthei Bibescu rămâne IZVOR, țara sălciilor. O lucrare de excepție, publicată în anul 1929 și-n care, ca nimeni alta, a reușit să înfățișeze poporul român, cu toate bunele și relele sale, cu toate credințele neclintite și slăbiciunile de netrecut, cu toate datinile și tradițiile de peste an…, având-o mereu alături, ca și călăuză, ca și tălmaci, pe Baba Uța. Întrebând-o, la un moment dat, dacă vrea să învie, aceasta i-a răspuns: „Da, o să înviez, zice Uța, dar tânără, semeață și frumoasă, nu cum mă vedeți acum”, Matha Bibescu adăugând imediat: „Câtă dreptate are! Învierea trupului nu trebuie acceptată decât condiționat. Cine ar vrea să-și vadă ridurile în lumina veșniciei?”
„Când un om iși construiește o casă, începe prin a sădi o salcie, adică prin a face o minune: pune în pământ un bețigaș, care mai apoi devine un arbore minunat. Sălciile stau în dreptul porții, al fântânii, străjuiesc curtea, mărginesc câmpul. Se spune despre salcie că este copacul argintat care-și dăruiește argintul celor săraci, copacul melodios care cântă când suflă vântul, copacul din care se fac fluiere, cel îndărătul căruia râul își ascunde meandrele și curge mai departe: cel mai străveziu dintre copaci. La umbra lui trăiește un popor înzestrat. Către el mă îndrept, la el mă întorc, cu el încerc să-mi reiau anevoioasa conviețuire. Izvor: bine-a zis cine-a zis! Cu el mă întorc la izvoare.” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
„Dintr-o livadă îngrădită cu uluci s-a ridicat un cântec, apoi a scăzut, pierind îndărătul nostru în murmur de apă peste pietre. (…) Cântecele lor de jale, ale căror cuvinte ar trebui deslușite, au atâtea variante, încât nu pot fi monotone. Orientul este bântuit de duhul tristeții: glasul mlaștinilor sau cel al turmelor sânt glasuri înăbușite. Cei care nu l-au auzit decât pe acesta se pun, în chipul cel mai firesc, la unison cu singurătatea, iar eu cred că regele David își cânta psalmii pe nas. (…) Și totuși am copiat și am tradus în franțuzește preludiile unor cântece, iar caietele mele arată ca niște ierbare în curs de elaborare, căci figurează în ele toate florile, frunzulițele și frunzișoarele. Aici, poporul nu trece niciodată de la rostirea obișnuită sau de la tăcere la cântec fără a-și avertiza auditoriul printr-o scurtă exclamație, un fel de preambul care trebuie să evoce, înainte de a zice ce va fi de zis, o floare!… O floare, un frunziș, o plantă din pădure, din grădini, din nisipuri sau în apă. Câtă gingășie în aceste începuturi !” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
„Ei trebuie să se conformeze regulilor a vreo șapte sau opt religii străvechi, venerabile, despre care dumneata nici cu gândul nu gândești, dar care sălășluiesc în gândul lor, împodobindu-le sufletele de mii și mii de ani. (…) Ar fi foarte mirat dacă i-aș spune că am dobândit noi cunoștințe, mulțumită acestor țărăncuțe neștiutoare și că, cel puțin câteva zile, voi respira amețitorul parfum de poezie pe care-l degajă lucrurile astea, care-mi apar la fel de noi, de pline de tâlc și de generozitate precum le apar albinelor din vale florile galbene de arin ce s-au deschis în toată strălucirea lor, acoperite din belșug de polen, ca de o pulbere de aur parfumată.” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
„Compar cântecele lor de dragoste cu cele din diferite țări pe care le cunosc. În cântecele franceze, vechi și noi, bărbatul îi spune femeii iubite: ma belle (frumoasa mea), ma mie (drăguța mea), mon amie (iubita mea). În Bretania, va spune ma douce (dulcea mea). Cântecele englezești exprimă aceeași idee: my sweethearth (dulceața inimii mele) sau my pretty (frumoasa mea). În cântecele nemțești, regăsim expresii analoge: mein Susschen (dulceața mea), mein Schatz (comoara mea), iar în cântecele italienești: mia bella (frumoasa mea). Iubire, frumusețe, dulceață, bogăție, iată calitățile cu care, la aceste popoare, îndrăgostitului îi place să-și împodobească iubita. La noi nu e la fel. Nu e ușor de ghicit apelațiunea pe care îndrăgostitul preferă s-o folosească pentru iubita lui; căci ea denotă o stare de spirit anume, pe care n-o împărtășește nici un alt popor, din câte știu eu. Bărbatul român îi spune cel mai adesea femeii pe care o iubește: „MÂNDRA MEA !” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
„Îmi tot umblă prin minte, ca un refren, o frază neînsemnată, care mi se potrivește foarte bine: „Oamenii aceștia sunt florile mele, o să scot într-o zi o carte frumoasă despre ei !” Îi privesc îndeaproape. Și mă minunez să văd ce suflet în același timp simplu și complicat au. Asemenea narcisei care în clipa de față se dăruie, între două ropote de ploaie, dorinței albinelor, în iarba livezilor: se înfățișează cu chipul naiv și plat al unei stele albe, din care corola iese în relief ca un ochi frumos și rotund de fazan, roșu și auriu, fără gene, fără apărare, lipsit de neliniște, de profunzime și de expresie. Dar dacă te uiți mai bine, lucrurile se complică: remarci o pantă, precum cea a unui acoperiș bine gândit, care să poată permite scurgerea apei. Floare a primăverilor ploioase de munte, narcisa e construită în plan înclinat. Ochiul uluit din mijloc, festonat cu o imperceptibilă dantelă, este la adăpost de lacrimi. Îmi spun: simt și știu că tot ce se poate vedea îndeaproape este admirabil, cu o singură condiție – să privești cum trebuie. De fiecare dată avem de-a face cu o revelație, importantă și specială. Și toate revelațiile vin de sus !” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
„Supusă influenței lunii, ca orice maree, această maree a înfloririi le poate aduce bunuri neprețuite: Bogăția, beția, uitarea. Prin ea se vor îmbăta de speranță înainte de a se îmbăta altfel: se vor îmbogăți sau vor fi jalnic dezamăgiți. De mai multe zile, oamenii trăiesc cu sufletul la gură. Privesc cerul, din care poate în orice noapte să coboare bruma ucigașă, gata să stârpească milioanele de calicii care, potențial, conțin licoarea ce alină necazurile, lecuiește inimile și încălzește trupul: țuica! (…) Așa încât… să lăsăm prunele să se facă! Și chiar să ne rugăm…, să se coacă prunele! Doamne ferește să nu se facă! Dacă în acest an, uriașa maree albă s-ar retrage, luând cu sine și nădejdile oamenilor, ce compensații le-am putea oferi ? De altfel, oamenii de la sat știu că primăvara irosește mai multe flori decât culege toamna roade. Când e prea frumoasă – cum sunt întotdeauna miresele -, făgăduiala primăverii nu va fi ținută. Iar anul acesta prunii se scutură foarte repede: plouă cu flori.” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
„Bucuriile lor au rămas tăinuite; durerile nu i-au fost proslăvite. Nimeni n-a scris cărți despre mitologia lui. Nu i s-a cunoscut istoria. Și totuși, oamenii lui au avut – mai mult decât alții, poate – geniul mitului, care i-a făcut să personifice toate sentimentele umane în chipul cel mai ingenios. Dar, ținând ei de religia care interzice statuile, n-au avut niciodată posibilitatea să-și înveșmânteze frumoasele idei în forme sensibile, așa cum au făcut-o fericiții greci și fericiții francezi. (…) Va veni o vreme când i se va acorda atenție acestui popor de care nu s-a ținut seama până acum. Din țara trecută sub tăcere se vor înălța cântări și muzici. Acest neam se va naște, după o existență milenară, și lumea se va mira ca de-o minune aflând tot ce-a știut el despre conștiința universală.” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu
De la publicarea țării a trecut deja una sută de ani. Așa să fie oare ?!
Și cu greu mă-ndur să-nchei cu „mulțămita” exprimată de Martha Bibescu: „Uța, draga mea Uța, băbuță dragă și mărunțică, ție-ți datorez faptul că pot să pătrund încetișor în miezul lucrurilor, că nu mă mai simt atât de singură aici, că uneori sper să mă întorc la marea tradiție umană, că nu-mi rămâne totul neștiut despre cei care au trăit în timpurile străvechi și care mai trăiesc și azi în valea asta adâncă, oameni ca tine și ca ai tăi…” – IZVOR, țara sălciilor, Martha Bibescu