Cum în Anul Domnului 2025, în data de 25 a minunatului florar, se va ține slujba de resfințire a bisericii în care am fost botezat – și eu, și tatăl meu, și bunicii paterni, precum și trei dintre străbunicii ce au clădit neamul în care m-am ivit -, înțeleg astăzi, cu adânc respect închinat înaintașilor, să înalț în lumina ochilor câteva fragmente literare despre o ctitorie îngemănată, despre o filă de istorie uitată.
Iar de pe această filă vie, de trăinicie, cu talia suplă și o ținută extrem de elegantă, multe am mai citi dacă pragul tocit, de atâta amar de pași, ar putea complet socoti; dacă pereții, purtând tainice fresce suprapuse, curgător ar glăsui despre toate cele – mărețe sau mărunte – ce s-au perindat, neîncetat, pe acest petecuț de pământ. Și mă-ntreb: Oare câte leaturi de iloani mici s-au rugat fierbinte aici, câți în Hristos frumos s-au îmbrăcat și din trupul și sângele lui s-au împărtășit, sau vestirile de cununie în incinta-i sfântă și le-au ascultat, ori prin fața zidurilor străvechi, smeriți și pe sărite, s-au furișat către dâmbul cu loc luminat, cu loc de verdeață, cu loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea? De câte ori o fi bătut în dungă – de vreme rea, de vremuri grele – clopotul acestei biserici și de câte ori a făcut-o-n preaplin, depunând mărturie la ceas de solemnă bucurie, cum s-a petrecut și la 1 decembrie 1918 (când ne-am unit cu Țara!), și la inaugurarea – în data de 18 decembrie 1938, în prezența Regelui Carol al II-lea – a căii feroviare dintre Ilva Mică și Vatra Dornei? Fiindcă părtașă credincioasă, la bine și la rău, ne-a fost mereu, și părăsită timp de câteva luni a fost, spre finele celui de-al doilea război mondial când, odată cu apropierea frontului, iloanii mici au fost evacuați pe Valea Rebrii și când singură a rămas să aibă grijă de sat. Iar dacă, odată cu anii, s-au trecut și cele trei poduri de lemn cu hăizaș (nicăieri n-au fost trei!), și cam toate casele din bârne prinse-n cetori (sau cheotori, provenind din latinescul clautoria) și feștite musai în mieriu (divină culoare!)…, numai EA a rămas, neclintită, cu alura de indicator către cer, cu aura-i nemuritoare și astăzi, iat-o, iarăși înfloritoare, în straie de mare sărbătoare.
Și pentru a da ctitorilor cinstea ce li se cuvine, pentru a le putea prețui corect meritele îndemn cititorii să viziteze bisericuțele de lemn din Gruiul Gersei, din Podereiul Petrișului, din Runcu Salvei, din Podul Zăgrii ori cea mutată din Sângeorz la Mănăstirea Cormaia, căci numai în acest chip orice iloan-someșan se poate lămuri asupra lăcașurilor scunde, sărmane de rugăciune pe care le aveau românii în anul 1875 și ce biserici neasemuite, de zid, s-au ridicat atunci în Maieru și-n Ilva Mică, cu aportul decisiv al contelui Dominic Zichy și al Elenei Gaftone.
„Unul dintre acei care a desfătuit pe Kosuth și n-a voit să conlucre la detronarea dinastiei habsburgice a fost contele Dominic Zichy, episcop romano-catolic la Szekestehervar. Furia contra lui a crescut și mai mult în 1849 după îngenuncherea trupelor rebele de către armatele austriece și rusești. Nefiindu-i în siguranță averea și mai ales viața, spre sfârșitul anului, se refugiază în ținutul grăniceresc năsăudean, printre românii rămași credincioși împăratului. Se așează în comuna Maieru aproape de renumitele băi de la Anieș (Dombhat), unde își edifică un castel, iar la Anieș o frumoasă vilă, azi proprietatea familiei Hoșda. (...) A ajutat în toate ocaziile săracii, văduvele, bolnavii… A clădit apoi bisericile din Maieru și Ilva Mică și dacă i se cerea desigur făcea și mai mult. Ne apare ca un bun gospodar, veșnic în luptă cu sănătatea-i zdruncinată, cu chipul drăgălaș al „micuței Elena” și totdeauna pe drumuri…” – Emil Boșca-Mălin, Contribuții la monografia comunei Maieru-Năsăud, Însemnări pe răbojul vremii
Biserica din Maieru
„În 1873 e gata biserica mare făcută pe cheltuiala lui Zichy. Această biserică, zisă și cea nouă, e zidită în întregime din piatră și acoperită cu tinichea. A fost făcută după planul inginerului sas Adlef din Bistrița. După terminare, groful a pretins ca pe iconostas să se afișeze și chipul Sf. Ștefan (Rege al Ungariei), care și azi se află ca singurul sfânt cu pinteni, iar iconostasul a fost zugrăvit de pictori vestiți din Munchen, Germania.” – Emil Boșca-Mălin, Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc
„Căutând prin arhiva parohiei Maieru, printre vechile matricole de morți, un nume face să mă opresc cu răsfoitul filelor: „Conte Zichy Dominic”. (…) Deși era de alt neam și lege vorbind la început numai latinește cu preotul satului, vrednicul de pie memorie Basiliu Groze, totuși nu-l întrecea în binefaceri de tot felul nimeni pe acele vremuri. Era un adevărat binefăcător al țăranilor. Pe acele timpuri rar aflai medic pe la sate, iar farmacii și mai rar. (…) Bunul episcop văzând mulțimea de oameni suferinzi a adus medic și a instalat o farmacie cu medicamentele cele mai necesare. Oamenii din sat și jur, cari suferea de ceva boală, veneau la „Grofu”, unde aveau medic și medicamente gratuit. Aci ajunsese și o tânără ca de 16 ani din Ilva Mică. Se povestește că era atât de frumoasă de nici în basme nu-i aflai pereche. Pentru ca să se vindece pe deplin a fost oprită la curte mai mult timp, iar după vindecare devenise, cum s-ar zice „fată-n casă” și de atunci nu s-a mai despărțit de curte. (…) Ileana căzuse în grația Măriei-Sale. Curtenii o intitulau și pe ea „Măria-Sa”. Era îmbrăcată în alte haine de care singură se minuna. groful tot mai rar cerca societatea parohului… Era mai mult ocupat cu „educația Ilenei”, cu care nu peste mult a făcut călătorii prin orașele mai apropiate: Bistrița, Dej, Cluj, în rădvan cu patru cai, iar de aici cu trenul la Budapesta și Viena. Toate acestea Ilenei îi păreau un vis. Adusese de la Viena atâtea haine, că i-au fost de ajuns până la moarte. (…) Groful ținea mult la Ileana. Pentru dânsa hotărî împreună cu parohul să zidească o biserică în satul nostru. Tot la fel și în Ilva-Mică, satul Ilenei. Zis și făcut. Oamenii să adune materialul, iar Măria Sa să pună banii necesari. În anul 1871 se începe clădirea bisericii din Maieru și se termină în 1872, în timpul foametei celei mari. Nu știu precis când s-a început și terminat biserica din Ilva-Mică, dar se vorbește că îndată după cea din Maieru. (…) După terminarea bisericilor, cu sufletul liniștit, că s-a împăcat cu Dumnezeu, a dus o viață mai retrasă. (…) Toate mergeau bine, dar bătrânețile se apropiau. Vestitorii morții veneau unul după altul. Trebuia să dispună de cele ce rămân. Obligă pe preoții din Maieru și Ilva Mică ca după moartea lui, în toate timpurile, în ziua de 20 august a fiecărui an să-i servească pentru odihna sufletului un parastas. Acest obligament în biserica noastră se îndeplinește regulat însă cu schimbarea datei pe a 3 a zi de Crăciun, ziua Arhid. Ștefan. (…) În ziua de 30 oct, anul 1879 închide ochii acest mare suflet și se înregistrează în Matricola Morților, comuna Maieru, tom. II, pag. 95, sub nr. 116, „Conte Dominic Zichy”, de 73 de ani, înmormântat în Rodna-Veche, prin preotul de rit romano-catolic Zagyra. În veci amintirea lui!” – Grofoaia Ileana, Demetriu Boșca jun., învățător pensionar
Biserica din Ilva-Mică
„Deși fusese vorba să plecăm la amiazi, trăsura sosește din Maieri abia la unu. Ianiuc a închiriat cu zece zloți, zice el, caleașca „grăfoaii”. Dar să spunem întâi cine e aceea grăfoaie, a cărei viață vine dintr-un roman care e unic. Un conte Zichy a fost episcop în Ungaria. Fratele lui a pierit de pe urma revoluționarilor unguri de la 1848, pentru legături cu Imperialii. El însuși a prins scârbă de țara care i-a făcut această durere. A plecat și s-a ascuns în acest colț de Ardeal, în Maieri. Aici bătrânul a cunoscut o frumoasă fată de țăran care se chema Ileana. A dat-o la școală, a adus-o înapoi împodobită cu frumoase învățături, și a făcut-o contesă Zichy, „grăfoaie”, Măria Sa”. Contele a murit, lăsându-i casa, locul din jurul ei sau „grădina”, o moșioară și o rentă în sarcina rudelor din Ungaria. Ileana e acum și ea bătrână…, dar se simte totuși româncă, și are legături cu sătenii din satul ei, care-i zic și după moartea contelui, binefăcătorul lor, tot „Măria Sa”. Aceasta e „grăfoaia”, în trăsura căreia călătorim, în după-amiaza călduță care presară fire de ninsoare rară.” – Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906, De la Rodna la Vișău
Și după două decenii, de la publicarea acestei cărți, a văzut lumina tiparului și romanul Ciuleandra, Liviu Rebreanu inspirându-se, cel mai probabil, în plămădirea artistică a începutului de viață dăruit Mădălinei Farango din destinul deosebit al Elenei Gaftone, care trăia încă, la Maieru, când familia marelui scriitor s-a stabilit în acest sat.
Biserica din Ilva Mică – în zilele noastre – definind succint, dar în cel mai înalt grad, SUBLIMUL SIMPLITĂȚII.
„Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică și-n împrejurimi ca Ileana Măriucăi lui Dosoftei. (…) Nici n-apucase să împlinească șaisprezece ani și se și găsi împresurată de pâlcuri de pețitori, care mai de care mai frumoși, care de care mai bogați. Dar Ileana nu vrea să vadă pe nimeni. Iar voința Ilenei era sfântă, căci pe Ileana toată lumea o răsfăța… (…) Și fiindcă voința Ilenei era sfântă, într-o bună zi se ivi feciorul de împărat. (…) Trecea prin sat într-o caleașcă trasă de patru armăsari albi. Când auzi Ileana tropotul cailor și huruitul roților, ridică fruntea și se uită lung, ademenitor, cu ochii ei cei de cicoare, la caleașca boierească. Inima îi bătea grozav și-și zicea înfricoșată: „Poate c-a sosit”. Baronul o zări din goana cailor, opri caleașca. Slugile se repeziră să-i ajute ca să se dea jos. O luă de mână pe Ileana, o sărută pe frunte și o urcă în trăsură, așezând-o la dreapta lui pe pernele moi de mătase portocalie.” – Liviu Rebreanu, nuvela Baroneasa
Și s-au dus, unde toți oamenii se duc, lăsând însă, în urma lor, două biserici surori. Iar asta nu-i o nimica toată când comunitățile din două sate se roagă-n ele de un secol întreg și încă jumătate.
Din acest motiv, spun acum: Vrednici sunt de veșnică pomenire!
