„Nu e greu să te mântuiești, fratele meu. Uită de tine numai o seară, numai o zi, și, din încruntarea ta fără noimă, dumirește-te până în zarea care n-ai mai zărit-o, și spune-ți, tu, ție, ce vezi: lumina lui april, aprinsă pe ramuri și-n miile de candele pitite-n iarbă, făcliile plopilor, păsările cerului albe. Un talaz de înviere învăluie lumea și trezește țărâna, odată cu scularea din giulgiu a lui Iisus. Ce nu învii și tu? Că dacă vei muri de tot, mortule pe jumătate, fratele meu, tu nu mai învii niciodată. N-ai lăsat în urma ta nici semnul căinței, care-i o mireasmă dulce, ridicată din amurg. Al doisprezecelea ceas e pe cale să se isprăvească. Îl auzi, fratele meu?… Mai e o jumătate de ceas, mai e un sfert, au mai rămas zece minute… Mai poți învia, te mai poți mântui, fratele meu.” – Tudor Arghezi, Ce-ai cu mine vântule?
„Hristos a înviat din morți, / Cu moartea pre moarte călcând, / Și celor din morminte / Viață dăruindu-le.” – Tropar pascal
Un lucru se înalță dincolo de orice umbră de îndoială, oricât au rodit – și s-au rotit în jurul cozii – marii filosofi ai lumii, că numai prin mijlocirea crucii și a iubirii ce-o cuprinde, un suflet poate înflori în preaplin, fiindcă ea, crucea, e unica scară care urcă către CER și, deopotrivă, cheia ce deschide lacătul ÎNVIERII, pus pe Poarta Raiului. Și nu cred că e o simplă coincidență faptul că momentul decisiv, hotărâtor, de importanță capitală în itinerariul devenirii, ivit, chiar și subit, în viața unui om poate fi definit cu un singur cuvânt: CRUCIAL, așa cum și tenacitatea, dârzenia, încăpățânarea necesară pentru a trece peste CERcările răsfirate-n calea mântuirii poartă o altă denumire aparte: CERbicie.
Cel care uită de IUBIRE, de ÎNVIERE și poartă războaie în grădinița cu flori a Maicii Domnului se face frate de cruce cu dracul. Da, cu dracul, cel poreclit de înaintași: Ucigă-l toaca sau Ucigă-l crucea, și totuși, cât fariseism se scurge din dosirea după cruce și țintirea, cu moarte năprasnică, a aproapelui.
Suferința supremă – drama îndurată de mamă la moartea copilului purtat în pântece. În raport de asta, oricare altă năpastă nefastă e aproape nimica și peste toate cele rele și grele trece cumva omul, dar dintr-o atare cumplită împrejurare rămâne pe veci cu mintea rătăcită ori cu inima ciobită, crăpată, împietrită, dacă, după inerenta revoltă dintâi, încercată și de bietul Iov, când și credința îi este clătinată, ori pusă la pământ, cel lovit de soartă nu descoperă în adâncul sufletului singurul leac de consolare: „ A fost voia Domnului!” și stropul sfânt de speranță: reîntâlnirea în veșnicie, ambele putând fi însă accesate numai de cel care crede, cu adevărat, în ÎNVIERE.
Răstignirea din Pasul Tărpiului, elocvent încadrată în decor.
Port în suflet, ca pe o icoană, imaginea țăranului român ce își descoperea creștetul și își pleca genunchii în fața răstignirii de pe cruce, și proceda astfel nu doar atunci când îi făcea calea cruce și nu știa încotro s-o apuce, nu doar când căuta, neîncetat, să pună cruce peste o nenorocire abătută asupra sa; tot el făcând semnul crucii, cu smerenie, peste ogor, peste turma de oi, peste creștetul copilului ce se ducea la școală, peste pâinea cea de toate zilele când o așeza, cu dragoste, pe masă…
Troiță în Țara Almașului.
Răstignirea ruginită din Pasul Strâmba.
Pentru om – un sărman pumn de humă, rostirea cuvintelor „Hristos a înviat!” nu se rezumă la o simplă formulă de salut, de binețe matinală, ci poartă în miezul lor o vie mărturisire de credință și MultPreaFericit e numai și numai acela care răspunde: „Adevărat a înviat!”, din toată fibra ființei sale, eliberat fiind, pentru totdeauna, de teama morții.
Încă n-am întâlnit vreun om cu crucea-n sân și nici vreun altul cruce de-nchinat, dar să nu uităm un fapt: tot de o cruce e legat fiecare pământean, căci Calea Domnului este crucea de fiecare zi pe care o are de cărat: mai mică sau mai mare (nu știu dacă e pură întâmplare!), mai grea sau mai ușoară (unii la debut, iar pentru alții, abia după un anume trecut), de aur de 24 de karate, de piatră acră sau de lemn uscat (șlefuit ori din bardă cioplit), și care e musai de purtat pe umăr, cu demnitate, în solemnitate…, și în nici un caz dând în ea, pe drum, ca-ntr-un badog, sau târând-o, de o sfoară, prin praful uliței ori azvârlind-o cât colo, scuipând-o și scrâșnind printre dinți câte o sudalmă, când cade grămadă sub ea, turtit de viață. Știu, știu, de pe margine, e lesne de zis…
Cu ceva ani în urmă, am aflat la un magazin de antichități, din cartier, două cruci, diferite ca format, numai bune de ținut tainic în palmă: pentru rugare, pentru plimbare, pentru culcare… Chiar și la Muntele Athos m-au însoțit și de-o vreme ne așteaptă câte una și seara, sub pernă, adormind liniștiți, ținuți parcă de mână de către Domnul. Și dacă tot ne-au fost de ajutor în păstrarea stării de veghe, inclusiv duhovnicească, în răstimpul din Postul Crăciunului – când și soția a cusut mici ornamente de pom și semne, înflorate, de carte, spre a le dărui cunoscuților – am primit permisiunea de a ciopli, din cuțit – în casă!!! – mai multe cruci pe care, după ce le-am sfințit la biserică, le-am împărțit la rude și la prieteni apropiați, iar cele rămase (croite din lemn de molid, cele din lemn de tei – mult mai cinașe – trecând ca pâinea caldă) le-am încredințat unui preot (ce mi-a destăinuit că și el doarme, de ani buni, cu o cruce-n mână), rugându-l să le afle culcuș în căuș de palme mari, de plugari, de păcurari… Și dacă m-a ține Domnul, și ne-a da bine, la vară, la umbră, afară, voi ciopli din nou, căci între timp un prieten de munte mi-a procurat lemn de tei, iar un altul, tot de treabă, scânduri rindeluite din el mi-a făcut.
Și dacă vreodată traversați Mintiul Gherlii și aveți un sfert de ceas la dispoziție, parcați mașina la poalele gruiului unde se înalță Mănăstirea Greco-Catolică Sf. Cruce și parcurgeți la pas poteca ce urcă domol, în serpentine și care simbolizează Drumul Golgotei, partajat de către un șirag de troițe – și popasuri aferente – ce reproduc, prin sculptură și scriitură, patimile lui Hristos și care echivalează, pe puțin, cu zece ore de educație religioasă. De când mă știu, am prețuit nespus satele sfințite – și luminate pe timp de noapte – de câte o cruce ridicată pe dealul cel mai înalt, dar consider că o atare amenajare, de reprezentare grafică a stărilor Mântuitorului, ar conferi un plus de farmec, de consistență rostirii Celor 12 Evanghelii, sau altfel spus Deniile din Joia Mare, în aer liber, în urcuș, spre ușa cerului.
„Că dacă printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților, căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia.” – Sf. Pavel, Întâia Epistolă către Corinteni
„Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu există învierea morților?! Dacă nu există învierea morților, nici Hristos n-a înviat și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră.” – Sf. Pavel, Întâia Epistolă către Corinteni
Plecând de la premisele biblice expuse și care așază învierea la temelia credinței creștine, Jaroslav Jan Pelikan Jr., în cartea Tradiția creștină, trage o concluzie de netăgăduit: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos n-a înviat…, nimic nu mai contează”, sau și mai pe scurt: „Dacă înviere nu este, nimic nu este”. Oricum, ÎNVIEREA, în care se încrede omul lipsit de suspiciunile specifice lui „To be, or not to be”, relevă și puterea divină, și biruința vieții asupra morții, și speranța vieții veșnice…
Domnul să ne-mbucure Sfintele Sărbători!
