Într-o epocă vădit turbulentă, cu o harababură tarifar-vamală de nedescris, cu reconfigurări în planul alianțelor militare, cu o societate peste care s-a răsfirat un iz electoral pestilențial…, promovarea frumosului, a libertății depline, a liniștii lăuntrice te duce cu gândul la vechea vorbă românească „țara (și lumea) arde, iar baba (sau moșneagul) se piaptănă” și totuși n-are nici o noimă să ne preocupăm de chestiuni care sunt mai presus de voința noastră și care țin exclusiv de cârmuitorii țărilor, singurul subiect de interes constând în ce putem face fiecare. Ș-apoi, dacă omul tot nu știe ce – și cum – va fi mâine (nici florile n-au știut că va veni peste ele înghețul), căci toate sunt în mâinile Domnului, vorba evanghelistului, la ce bun să facă previziuni ce trec dincolo de hotarul puterilor și posibilităților personale.
În acest sens, mai-nainte de episodul de iarnă-n plină primăvară, traversam parcul mare când, pe aleea principală, m-am intersectat „c-un el și-o ea”. Ca vârstă, nici prea-prea, nici tare-foarte și nici nu pot băga mâna-n foc (ori uza de similarul : capul pe tăietor) că se aflau în indiviziune și luați cu cununie, sau numai pe cote-părți și parteneri de pat și de masă, ori doar colegi de „scârbici” ce obișnuiesc să facă „împreună” drumul ce-i conduce spre locul de muncă. Zic împreună, dacă se poate spune astfel și când doi oameni înțeleg să străbată un petecuț de pământ, umăr la umăr, dar fiecare, cu mintea și cu inima, ținută separat. Da, separat, într-un fel de singurătate-n doi, căci în dimineața senină de joi amândoi aveau căștile puse pe urechi și pășeau cu ochii ațintiți în ecranul telefonului, unul răspunzând la mesaje, degetele alergându-i ca nebune pe taste, iar celălalt, la cum derula în sus cu degetul arătător, presupun că trecea în revistă știrile matinale ori noutățile postate pe rețelele de socializare, și asta în timp ce împrejurul lor o suită de mierle, acompaniate de alte păsărele, cântau dumnezeiește, stârnite și de mireasma reavănă a ierbii, și de mugurii ce dau să nască.
Și m-am gândit că poate ne-am deștepta din monotonie, din plictiseală, din automatism dacă ni s-ar ura pe tot parcursul anului: „Să trăiți, să-nfloriți, ca merii, ca perii, în toiul primăverii…” , dacă ni s-ar recomanda o cură de înverzire, de înzdrăvenire cu leurdă și cu urzici, culese cu mânuța noastră, din Dealul Cetății Bistriței unde versantul nordic e înțesat de aceste trufandale, peste care se pronunță sec sentința: „Ce scumpă-i grămăjoara-n piață, ce greu mai face față omul la viață!”.
Dar ce minune minunată s-ar petrece dacă omul ar învăța câte ceva de la natură care, în prag de primăvară, se dezbracă de haina grea și mohorâtă și se îmbracă într-alta, luminoasă și ușoară ca un fulg; dacă s-ar obișnui ca oriunde ar fi să privească, cu ochii-n patru, chiar dacă aparent nu este nimic de văzut, și să asculte chiar dacă, la început, totul ar părea tăcut. Poate că scopul vieții e tocmai înflorirea sufletului și eliberarea razei divine încătușată-n noi. Și cum altfel am putea-o face dacă nu spunându-ne la deșteptare: „Mulțumescu-ți Doamne! Am încă o zi de trăit!” și fiind apoi permanent prezenți și de veghe, lângă fiecare freamăt de simțire.
Și dacă tot ți-e mai mare dragul să ieșim pe afară și să o pornim iute la drum, într-o tură de trei perechi, am drumețit potolit, până ne-am reînsuflețit, pe brâul de mijloc al Țibleșului, la hotarul dintre Ardeal și Maramureș, punctul de plecare pe traseu fiind hanul din Pasul Șetref, cu o singură mențiune: pentru a realiza un circuit dimineața am lăsat o mașină în capătul drumului forestier ce pleacă de la Podul Frumușica și urcă de-a lungul porțiunii de final al Sălăuței.
Vorba ceea: drum bun, timp bun, grup bun…
Și nu-i cum, căci sus, totul e atât de simplu și de sigur.
La doar doi pași de drum și de lumea din care ne-am desprins și, totuși, o pace profundă, de început, de Crai Nou, se revarsă peste toți versanții.
Și dacă tot vrem niște liniște: Cabana Căsuța din Pădure, văzută de sus. E amplasată într-o poiană retrasă pe vechiul drum de care ce făcea legătura între Dealul Ștefăniței și Săliștea Maramureșului, urcând de-a lungul pârâului Ștefănița și coborând pe Valea Buleasa.
Cel mai vechi părtaș de munte, pe cumpăna apelor și în crucea drumurilor, cu privirea ațintită spre obârșie.
Liniște… Peste tot numai liniște… Și uite că și Domnul e cu noi, pus la scuteală sub un brad.
Încă o pajiște de liniște!
Și să știți că-n munți a început sfânta slujbă de Înviere, de Înviere a Naturii, de înviere și devenire spirituală!
Și Doamne ce frumos râde primăvara-n flori.
Amintind că numai retrezirea aduce bucuria!
Primăvara e anotimpul zămislirii de flori, de puișori…, și din ea se răsfiră o promisiune de renaștere întru desăvârșire.
În vechime, viața era simplă și pașnică. Cu cât s-a îndepărtat însă omul de natural, cu atât a pierdut din firesc, din serenitate. De curând, am auzit despre un fost salvamontist ce și-a clădit, undeva în miezul Munților Rodnei și departe de larma lumii, un adăpost trainic, din bârne, la care urcă toamna, împreună cu soția, și unde rămân până vine primăvara, făcându-și parte de tihnă, lângă un raft de cărți și într-un trai fără mari pretenții. La cum arată și la ce distanță sunt situate de „bâlciul deșertăciunilor”, cred că și aceste căsuțe s-ar preta la așa ceva.
Lușca, cum o cheamă ciobanii, sau ghiocel bogat, cum îl alintă domnii. Dar tot mai mult îmi place graiul străbun: luște, găluște (sarmale), lășcuțe (tăiței tăiați în pătrățele)…
O plecăciune, în fața declarației de dragoste de viață.
E primăvară în toată legea.
Liniștea de aici e viață pură. O pace grasă, generoasă și o încredere adâncă se strecoară din sânul unui codru puternic, neclintit, bătrân și n-ai cum să nu încerci senzația c-ai intrat într-o lume de uriași încremeniți în muțenie. A lor este împărăția aceasta de jur împrejur, până la cer, căci nu suflă nici o boare și totul pare neclintit. Doamne, dacă am ști cultiva liniștea, singura care ne poate asigura regăsirea, reîntregirea.
Numai iubirea eliberează spiritul din materie și numai credința dă omului liniște și libertate.
Popas la „Cottage von Cotog(j)er” : „reședința mea de vară, e la țară…”
Ascultând liniștea.
Și ce bucurie te cuprinde când te preumbli domol pe culmile largi și luminoase ale Dacilor Liberi, ultimul bastion de volnicie și vrednicie. Aici, parcă ești dintr-o dată liber, infinit de liber, de ajungi să nu-ți mai simți greutatea pe pământ. Iar libertatea, prin entuziasmul ce-l conține, îl face pe om să se ridice cu mult deasupra naturii. Jean Jaques Rousseau spunea că „omul se naște liber și este pretutindeni în lanțuri”, și-mi iau permisiunea de a adăuga: pe care și le pune singur, făcând preponderent ce trebuie, ce este necesar ca să nu-l povestească lumea, ca să mulțumească comunitatea, dar asta nu înseamnă că nu poate periodic să deguste încet, ca dintr-un desert, din portalul-stare de spirit ce dă spre nemurire, spre nemărginire. Așa că haideți să ascultăm de porunca țăranului român: „Despcelecați roata!” și puneți-vă în libertate de mișcare, pentru o clipă, pentru o zi, căci oameni liberi suntem să încercăm, să alegem, să visăm, să fim noi înșine…
Urmând calea celestă.
Spre Statuia Libertății Noastre, spre „Libertatea care luminează lumea”.
Și Doamne Sfinte, ce ceasuri minunate ne-ai îngăduit să petrecem împreună și de câtă desfătare sufletească am avut parte, în liniște, în libertate…
