Cuvântul porneală l-am auzit, întâia dată, la păcurarii din Munții Rodnei, ei folosindu-l pentru a semnifica mânarea turmei de oi, preț de două-trei ceasuri, după mulsul de ojină (seară), spre un petec de pășune bogată situat pe o față de munte, anume păstrată, aproape de mutare, cum îi zic ciobanii la adăpostul lor, la stână și la târla de lângă. Ca atare, deși nu pare și chiar dacă are o vădită obârșie popular-păstorească, nu prea cred că este, pe acest pământ, vreun alt cuvânt care să adune mai bine la un loc toate nuanțele care ilustrează ardoarea, avântul, elanul, entuziasmul, înflăcărarea și însuflețirea specifică pornirii la drum, către un nou început; a plecării pătimașe, pasionale, pe cale, pe calea retrezirii la viață și a schimbării la față a sufletului.
Vorba aceea „nu știu alții cum sunt…”, dar eu, și ai mei părtași de munte, în prag proaspăt de primăvară, simțim pregnant cum seva tăriei – la un semn făcut, dar de nimeni văzut – începe să curgă năvalnic în fibra ființei noastre și dintr-o dată, fără putință de împotrivire, dorul de ducă ne ia de mână și ne duce într-o porneală de primeneală, în primul umblet Teleleu-Tănase, pe coclauri. Da, pe coclauri, căci povârnișurile montane de sub CER sunt încă pustii, curate, neCERcetate.
Așa că zic: Să fie într-un ceas bun și cu noroc, în Noul An de Drumeții! Și nici că-mi pasă dacă au carecumva dreptate apoloGEȚII din epoca vitezei ce stăruie, sus și tare, de pe motoare, că mersul pe jos e un obicei barbar, anacronic și net non-contemporan, care înseamnă doar vreme pierdută (irosită), uitându-se un lucru elementar: așa cum prieteniile adevărate (nu cele virtuale) au nevoie de timp pentru a se forma, pentru a se șlefui, și simțurile au nevoie de lucrul așezat, temeinic făcut, la pas, ceas după ceas (nicidecum în treacăt!), pentru a se îndestula.
A urca pe munte în acest răstimp crud, când la oraș e iarăși primăvară, e ca și cum ai da ceasul înapoi, ca și cum ai merge înainte, dând cu spatele, prilejuindu-ți reîntâlnirea cu zăpezile iernii trecute, împinse încet spre înălțimi, de către primele flori.
Nu cred să fie om în al cărui suflet să nu crească, odată cu colțul ierbii și cu înflorirea lemnului, năzuința tainică de a se primeni, de a se înnoi, de a se împrospăta…, și cam asta am simțit și noi în tura de-o zi, cu prilejul prefacerii naturii și a refacerii grupului de munte, pe traseul cel de toate zilele: Valea Blaznei (Șanț) – Vf. Roșu, ce oferă inedite perspective spre Ineu și Ineuț.
Și tot primăvara simte omul cum îi sporește-n vine tăria de a muta munții din loc, considerând subit că e posibil de îndeplinit unica cerință: de a avea o credință cât un grăunte de muștar (Matei – 17 : 20), chiar dacă mai apoi, dând de greu, o lăsă mai moale, o pune iară deoparte, pentru altă dată.
Și să nu vă închipuiți că întâmplător am pomenit de tainica sevă a tăriei, ci dinadins, pentru că tot tărie i se zice și la văzduhul în care, prin luarea în altitudine, ne integrăm; și la bolta cerească sub podeaua căreia, odată ajunși, stăm și contemplăm, și la miezul cel ascuns al lucrurilor lumii, și la piscul fără de seamăn al momentului culminant…
Reîntâlnirea de după iarnă, din timpuriul timp al zămislirii primăverii, este marcat de o nestăpânită bucurie, toți având câte ceva de împărtășit, de împărțit…
Uite așa arată cărărușa ce duce, neîntinată, spre albastrul infinit.
După, se vede și din cer ținuta înnobilată de satisfacția vârfului atins.
La bună revedere!
E imaginea care îmi evocă Sf. Treime, adică o epifanie cum ar zice părintele Crin.
Și apropo de părintele Crin: la Crucea Ciobanului, din Șaua Cobășel, unde te copleșește senzația c-ai poposit sub fereastra Casei Domnului, mi-aș fi dorit săvârșirea unui Te Deum, acel imn intonat, sub formă de psalm, întru preamărirea lui Dumnezeu și drept răsplată a tăriilor ce ne sunt încredințate. Și eram ferm convins că, în graba plecării matinale, nu și-a luat patrafirul. Abia seara târziu, când am așezat în coșul comun fotografiile de peste zi, am zărit imaginea de mai sus și exprimându-mi sincer regretul că am ratat momentul, mi-a scris: „Eu m-am rugat lângă voi o jumătate de oră, la zece metri, din Psaltire, dar nu ați observat. Nu era duh de rugăciune ieri pe munte, erau alte duhuri, ale bucuriei, ale danțului primăvăratic, bune și ele, dar nu erau de rugăciune. Dar de rugat, m-am rugat pentru noi, voi, cei de-acasă. Fac asta mereu pe unde umblu.”
O cruce cât o catedrală!
Și o zi cât o mie!