După subiectul de flower-power, cu reale perspective personale, anterior abordat, dar nu pentru a promova un spirit extrem de aventură și nici cu scopul de a face apologia filosofiei ușuratice de viață, comprimată la statutul de traistă-n băț și o floare prinsă-n păr, în încercarea de a deveni liber ca pasărea cerului; înțeleg astăzi să schimb registrul tematic și să mă ocup de o chestiune serioasă și mai mult decât sensibilă, de un caz de trecere sub tăcere, sau doar de referire în treacăt la subsolul intitulat „Și alții…”, și implicit la o speță clasică de crasă discriminare.
Și să știți că nu intru pe tărâmul interzis mânat de vreun impuls misogin, căci nu caut să trag în jos și să înlătur din meritele incontestabile atribuite mamei – consider că toate i se cuvin și cu toate cele închinate măreției sale sunt de acord: și cu postul ce îi este datorat, și cu slujbele de paraclis ce sunt ținute, și cu pricesnele înălțătoare ce îi sunt adresate… -, dar stărui, poate în cuvinte nepotrivite, să subliniez o anume nedreptate de ordin istoric: în Răsărit, tatăl purtător de grijă a lui Iisus a fost (și încă mai este!) ținut, cu intenție sau din gravă neglijență, într-un ungher nemeritat de umbră.
Poate s-a recurs la acest truc (tertip sună parcă prea insidios) pentru a nu se pune sub semnul îndoielii imaculata zămislire, sau pentru a nu se genera suspiciuni cu privire la natura relației avută de Iosif cu femeia de-a doua (Ev. Matei spune că acesta n-a cunoscut-o pe Maria până ce ea a născut pe Iisus, izvorând inevitabil întrebarea: Ulterior, au avut copii împreună?), fiindcă altfel nu-mi explic de ce în calendarul ortodox Sf. Iosif este doar amintit (nu și în mod special sărbătorit!!!) pe data de 29 decembrie, alături de mulți alții: de cei 20.000 de mii de mucenici din Nicomidia, de David Prorocul și de Iacob, rudenia Domnului – în fapt fiul Sf. Iosif, din prima-i căsătorie. Și nici nu vreau să mă gândesc că reticența provine doar din dorința deșartă de a nu imita, de nu-i urma, carecumva, pe frații din Apus care, în calendarul romano-catolic, i-au alocat data de 19 martie ca pe o mare sărbătoare, trecută cu cruce roșie și însoțită de înduioșătoare slujbe, cu precizarea că prima cinstire publică a Sf. Iosif a fost săvârșită abia în anul 1621 (e de remarcat și faptul că în cea mai veche evanghelie, cea după Marcu, nici nu este pomenit), pentru ca la mai bine de două secole distanță, în anul 1878, Papa Pius al IX-lea să-l proclame patron ceresc al Bisericii, iar Papa Leon al XIII-lea, la finalul aceluiași an, în alocuțiunea către cardinali, cu prilejul investirii sale în fruntea bisericii, a continuat pe linia de aleasă considerație, rostind memorabila expresie: „La tine alergăm fericite Iosife”.
Oricum, în încercarea de a proba apartenența „aristocratică” a Fiului Omului, ca descendent a lui Avraam, și al Marilor Împărați David și Solomon (înșiruirea fiind realizată însă, nefiresc, pe linie exclusiv bărbătească: „Avraam a născut pe Isaac, Isac a născut pe Iacov, Iacov a născut pe Iuda…”), Evanghelistul Matei (1 : 17) încheie Cartea neamului lui Iisus Hristos cu precizarea: „Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se cheamă Hristos”, evidențiind în acest chip nu descendența pământeană maternă, ci obârșia tatălui vitreg, a vrednicului văduv Iosif care, ca soț al Fecioarei Maria, i-a ținut loc de tată lui Iisus.
Iar această nesocotire a meritelor de mare preț ce i se cuvin se păstrează în condițiile în care, potrivit tradiției creștine, Sfântului Iosif i-a revenit un rol fundamental, și de netăgăduit, în împlinirea proorociei, acesta consacrându-se ca un model de devotament și de ascultare față de voia lui Dumnezeu, el fiind Alesul căruia Domnul i s-a arătat în vis. Și încă în două rânduri: mai întâi pentru a-i risipi temerile legate de neprihănita concepție și pentru a-l determina să o accepte ca logodnică pe Maria (în caz contrar, ea risca să fie repudiată, respectiv lapidată – omorâtă cu pietre), iar mai apoi, pentru a-i porunci să ia pruncul și pe mama lui și să plece în Egipt, pentru a scăpa de urgia criminală a lui Irod. În atare împrejurări, este limpede că aportul lui Iosif la venirea pe lume a lui Iisus și la supraviețuirea lui, în vederea mântuirii omenirii, a fost unul vădit și decisiv, în total contrast cu precara sa prezență în iconografia ortodoxă și picturile de perete ale bisericilor răsăritene.
Pentru mine, Iosif din Nazaret rămâne omul care, în sublimul simplității sale, a avut curajul de a crede în visurile îndrăznețe, în cele care fac sufletul să vibreze și pe care le-a tâlcuit ca fiind o cale clară de comunicare cu Dumnezeu, urmând, întocmai și la timp, povețele primite, la mijloc fiind vorba, în esență, de un act de credință, rațional și legitim. Și mai reprezintă ceva Iosif Tâmplarul: o inimă mare de tată, fiindcă Iisus, așa cum i-a fost predestinat, a crescut în familia plină de copii a Sf. Iosif, văduv și tată a patru fii și două fiice când i-a fost hărăzită ca logodnică Născătoarea de Dumnezeu. Și nu este lucru de mântuială să grijești de copilul altuia, și cu atât mai mult a pruncului născut, iar nu făcut, zămislit cu ajutorul Sf. Duh. Și n-am nici o îndoială că a făcut-o cu o dragoste nemăsurată și cu o desăvârșită responsabilitate, purtându-l adesea în brațe, inițiindu-l în cioplitul lemnului și pregătindu-l temeinic, în cumințenie, pentru plinirea sacrei sale misiuni. Și nici nu se putea altfel, căci rari sunt copiii din flori (cei care au trecută mențiunea „natural” la rubrica tată în actul de stare civilă) care să nu fie de o frumusețe și de o istețime ieșită din comun și care să nu se lege puternic sufletește de bărbatul mamei, la umbra căruia crește și se șlefuiește, de ajunge să-i semene leit, anihilând parcă și tainicul cod genetic.
Și acestea fiind zise, revin la ideea de început: dacă Maicii Domnului îi închinăm (și bine facem!!!) un șirag de sărbători, prilejuite de Zămislire, Naștere, Bunavestire, Intrare în biserică, Acoperământ, Sobor, Adormire…, nu pot pricepe de ce Sf. Iosif este așezat mai prejos de cei Trei Ierarhi, sau de Mucenicul Gheorghe, ori de Cuvioasa Paraschiva, ori chiar și de Dreptul Ioachim și Dreapta Ana, părinții Sfintei Marii. Și punctez, încă o dată, că nu caut să-i trag în jos pe ceilalți sfinți, ci să-l înalț pe Sf. Iosif pe același prag de cinstire. Sub influența acestui impuls, de la sine putere, înțeleg să mi-l aleg, ca sfânt protector, și la el o să alerg ori de câte ori simt o nevoie acută de ajutor, de călăuzire, rostind, măcar câteodată, și litania, „cea frumos curgătoare” închinată acestui iubitor părinte.
Și închei cu o destăinuire: cu ceva timp în urmă m-am aflat într-o regretabilă stare de confuzie literară, datorată practicii de a nu lectura rezumate și de a trece în revistă recenziile numai după citirea cărții în cauză, motiv pentru care, intrând în posesie ei după îndelungi căutări pe anticariat (din păcate, nu a mai fost reeditată), am parcurs grabnic capodopera lui Thomas Mann, fiind absolut convins că redă, chiar și în chip artistic, istoria Sf. Iosif, abia pe parcurs realizând că personajul principal – purtând același nume, făcând parte tot din neamul lui Avraam și prezentat detaliat de Biblie (Genesa, 37 -38) – viețuise cu mult timp înainte de venirea lui Iisus, fiind vândut de frații săi și dus în Egipt unde a ocupat o funcție de cel mai înalt grad la curtea faraonului. Ca o consolare, la final de lectură, din cuprinsul cuvântului de început, am aflat că n-am fost singurul care a căzut în această capcană, secole-n șir fiind răsfirată o atare eroare istorică. Și dacă tot am făcut referire la această carte unicat, am extras din primul volum un fragment de-a dreptul divin:
„Dăinuia în jurul acestui nou-născut ceva ce nu se putea defini, ca un nimb de lumină, de gingășie, de armonie, plăcut Domnului, ceva pe care, dacă nu-l putea înțelege, avea totuși impresia că-l intuise în natura sa. Puse mâna pe prunc, și rosti: „Fiul meu”. Însă, în clipa când îl atinse, noul născut deschise ochii, pe atunci albaștri, ce oglindeau lumina la zenit a soarelui nașterii sale, și cu mânuța sa minusculă, bine formată apucă degetul, strângându-l ușor. Și-l ținu așa, cu cea mai gingașă strânsoare, continuând să doarmă”. – Thomas Mann, Iosif și frații săi, Editura Univers, 1977
Închid ochii și parcă-l văd aievea pe Sf. Iosif…