De curând, la un așa-zis bal mascat (în fapt, o petrecere restrânsă, între prieteni foarte buni), m-am costumat, în chip aproape natural, ca un țigan de odinioară, iar mai apoi, ca un simplu vagabond. Spun natural, sau mai degrabă intuitiv, pentru că nu a fost vorba de alegeri temeinic chibzuite, ci hotărând imediat, la sugestia soției (citindu-mi poate în subconștient!), dar cu mențiunea că ambele versiuni de înfățișare, având la temelie elementul comun de „traistă-n băț”, mi s-au potrivit, dovadă fiind spusele celorlalți participanți: că mi-am intrat bine în fiecare rol.
Nu știu cât m-a influențat, în copilărie, obiceiul împământenit de tata, de a ne lua în câte o zi și a ne duce, cu toții, pe horaițe, în hoinăreală: după ciuperci, mure, zmeură…, ori la prins pești cu furculița pe apa Ilvei și povestind, în tihnă, la ceas de binemeritat popas, pe lângă câte un foc de găteje în care pârpăleam fășii crestate de slănină înfiptă-n băț, și în al cărui jar se rumeneau cartofi sau, când erau, câțiva cucuruzi în lapte. Și nici nu prea știu cât au contat, în încolțirea acestei semințe-tendințe de conduită, filmele cu Charlie Chaplin (1916) și cu Raj Kapoor (1951), purtând unul și aceleași titlu: Vagabondul, ori pelerinajul, pe jos, în scop de cunoaștere, de îmbogățire spirituală, făcut de badea Cârțan la Roma, la Viena, la Paris…, în amintirea izbânzilor repurtate ca drumeț de cursă lungă, viețuind, o vreme (din câte se spune!), la Bistrița, o statuie ce-l ilustra pe acest călător de cursă lungă, ca și pe Moise, cu toiagul în mână. În schimb, sunt absolut sigur că nu citisem încă Pelerinul rus, minunata carte scrisă de un autor anonim și care descrie călătoria de căutare a rugăciunii inimii, și nici de derviși nu auzisem, de acei călugări cerșetori, din ordinul sufiștilor (de religie musulmană), ce depun un jurământ de sărăcie din dorința de a învăța umilința, și cu atât mai puțin de Omul Slobod ce hălăduia prin sate având asupra sa doar un briceag și un pumn de sare – Calvarul, Alexei Tolstoi.
Și la fel, nu prea cred să fi vizionat, încă de pe atunci, filmul sovietic Șatra sau O șatră care urcă la cer, după denumirea sa completă, regizat în anul 1975, de către moldoveanul Emil Loteanu și având în rolul principal pe Svetlana Toma, scenariul nefiind urmat după romanul omonim al scriitorului Zaharia Stancu, ci după o compilație de nuvele aparținând lui Maxim Gorki, dar nu pot să nu vă destăinui că urmăream îndelung și cu uimire, sau poate cu jind, de dincolo de ștrec, de pe banca pusă la poarta familiei Boșca, la corturarii ce, pe vremuri, își aflau sălaș, pentru câteva zile, pe locul viran din vecinătatea școlii, și în care trona un ceaun cât toate zilele, pus deasupra unui foc de lemne, și împrejurul căruia plosca cu tărie trecea din gură-n gură, iar cântecele pătimașe răsfirau o anume stare de bine, de mulțumire cu ce „bgeata” (cum zic iloanii) aveau prin căruțele lor cu coviltir.
E limpede însă că, de-a lungul timpului, oamenii onorabili (cu domiciliu fix și ocupație stabilă) n-au ezitat să-i eticheteze scurt pe semenii fără căpătâi, pe cei ce rătăcesc fără rost (și mai ales, cum zic ei, fără folos) și care hoinăresc fără de griji și fără o țintă precisă, cu titlul de derbedei, de haimanale, de golani, ori cu apelative de coate-goale, bate-poduri, fluieră-n vânt, târâie-brâu, pierde-vară și lista poate, mult și bine, continua. Și nu-i de mirare că s-a întâmplat așa, câtă vreme unul, considerat serios și respectabil, trage la brazdă ca boul, cu capul plecat în pământ, și tot adună atașamente, și altul, asemeni greierului (din fabula cu furnica) stă degeaba și se-ndeletnicește cu nimica, sau cu nimicuri.
Și în timp ce scriu mi-am amintit de-o întâmplare de demult, petrecută în timpul războiului, când măicuța mea, având doar câțiva anișori și bolnavă grav fiind, a fost dată pe fereastră unei surori de-a bunicii, prilej cu care i s-a schimbat și numele mic, din Domnica în Aurica (cum a și fost strigată ulterior), cu scopul declarat de a nu o mai recunoaște moartea – o superstiție din Bucovina acelor vremuri. O să vă întrebați ce legătură are cu subiectul în discuție. Are și încă cum, fiindcă în ce mă privește – și o spune cineva care a urmat, treptat, o carieră profesională și a clădit două case, plantând și câțiva pomi în fiecare an – tot o practică, considerată de unii ciudată, m-a ajutat: mersul pe munte. Nu m-a lecuit de visul prostesc „Ocolul pământului” la pas (și nicidecum pe bicicletă ori în furgonetă), ci mi-a ostoit senzația ciudată a copilăriei, când visam să-mi iau rădăcinile în spinare și s-o apuc aiurea, la pas, fără o destinație clară, pe cărare, sau călare pe cal (ce bătaie am luat de la tata, pentru asta), ori într-o sanie trasă de câini husky, cum văzusem prin filme vechi. Și când spun acest lucru mă gândesc la zilele senine, chiar și numai sufletește, de drumeție montană, la bocancii ce mi-au purtat uimitoarele picioare și la rucsacul ce mi-a reamintit permanent de puținul necesar pentru a fi mulțumit și împlinit, și care mi-au prilejuit, de-a lungul timpului, nu doar potolirea instinctelor primare, de vânător-culegător, ci și rod bogat, căci contemplarea e la ea acasă și cugetul dă rod bun în răstimpul mersului pe jos, când cutreieri verdele crud, cu privirea înălțată în albastrul infinit, când adormi liniștit, sub cerul liber, într-o căpiță de fân, cu ochii pe cerul bătucit de stele, sau în timp ce cânți, cu foc, lângă foc… Și uite așa, ori de câte ori simt mâncărimi în tălpi și m-apucă un dor nestăpânit de ducă, îmi iau picioarele la purtare și rucsacul în spinare, și urc în munții cei cărunți, cum o să fac și mâine, cu prietenii, dacă Domnul dă bine, într-o porneală de primăvară.
Iar dacă-mi fac cu cale și spun că omul are – sau doar se pare – șapte vieți de trăit (pentru a fi, în sfârșit, mântuit!), la următoarea mutare (adică tură de alergare, prin viață!), n-ar fi o mare mirare dacă Domnul va socoti de cuviință să-mi dea drept răvaș de drum o bâtă cu măciulie de peregrin. Iar dacă nu va fi să fie, tot mă consolez c-un gând sublim: în primele patruzeci de zile după moarte, în zbor, de mână cu îngerul păzitor, sufletul va revedea locurile minunate pe care – cu trupul, mintea și inima – le-am străbătut și oamenii dragi ce m-au însoțit, săvârșind astfel ultima drumeție, un fel de călătorie-remember.
Și iară mai cred cu cale să zic că nu-i om pe pământ care să nu fie de-a drumului, care să nu fie mereu pe drumuri; care să nu-și fi căutat sârguincios drumul, ori chiar să-și croiască drumul; care să nu fi umblat, măcar odată-n viață, pe două cărări (bahice); care să nu fi călcat alăturea de drum, cu bună-știință sau din neștiință; care să nu se fi întors vreodată din drum, pentru a o apuca voinicește pe o altă cale de zare. Poate tocmai de aceea tot auzim de calea pierzaniei, de calea providenței, de calea smereniei, de calea dreptății, de calea judecății, de calea adevărului și tot așa mai departe. Evanghelistul Ioan (14:6) statuează: „Eu sunt calea, adevărul și viața”, iar psalmistul (5:8) cere stăruitor Domnului: „Netezește calea ta sub pașii mei”, conștient fiind de următoarele coordonate: „calea bătută e cea mai scurtă”, „calea de mijloc e cea mai bună”, iar „calea dreaptă e cea mai înțeleaptă”.
Și închei spunând că a păși de-a lungul unei poteci, chiar și numai pentru a descoperi încotro duce, înseamnă, pe fond, o cale, pentru fiecare, de a simți, de a ști, că dincolo de aparențele afișate, că dincolo de visele copilăriei (îmi doream, la un moment dat, să devin marinar), că dincolo de ce a devenit și de câte a tot adunat (în ce mă privește, cu mult peste așteptări și cu sinceritate o spun: nu-s vrednic nici de soția și de familia pe care o am, dar Domnul s-a îndurat și, chiar nemeritat, m-a miluit) pe orișicare om, la capăt de drum, îl așteaptă un adevăr valabil, după caz, în tot sau în parte: „ Nu sunt ce par a fi, / Nu sunt nimic din ce-aș fi vrut să fiu!… / Dar fiindcă m-am născut fără să știu, / Sau prea curând, / Sau poate prea târziu…, M-am resemnat, ca orice bun creștin, / Și n-am rămas decât… CEL CARE SUNT” (Ion Minulescu).