Vorba cuiva, mai umblat și mai înțelept ca mine: „Io numa zic: Citiți, priviți, auziți…, dar nu judecați”!
Dacă aș începe prin a vă reaminti că în Vama Bucovinei, la confluența râurilor Moldova și Moldovița, este amplasat, la loc de mare cinste, un bulgăre uriaș de piatră, cu străjeri moldoveni, ce consacră prima atestare documentară și că, alături, veșnicesc și două cruci de piatră închinate martirilor din cele două războaie mondiale, acelor care au sfârșit sfârtecați de schije, în câmp deschis și fără un muc de lumânare la căpătâi, poate veți spune că oamenii locului sunt de toată lauda pentru inițiativele de slăvire a eroilor și a strămoșilor, dar că nu sunt singurii care o fac. O fi, nu zic nu, dar parcă nu-i la fel în toate zările, nici pe departe.
Dacă aș puncta și prezența unei alte sculpturi în piatră, realizată de Dragoș Olaș, ce evocă parcă pe Maica Precista ce își ia – asemeni mamelor din lumea largă – pruncul în cârcă și-l cară spre înălțimile sfinte ale crucii mântuitoare, poate veți adăuga că artistul a fost inspirat, lăsând poate, la o parte, meritul pecuniar – și nu numai – al comunității, iar pe Stâlpul lui Vodă nici nu vreau să vi-l arăt, acea coloană de piatră aflată astăzi în curtea școlii din localitate și care a fost ridicată, din porunca domnitorului Mihai Racoviță (boierul pământean care a domnit, în stil fanariot, de trei ori în Moldova și în două rânduri în Țara Românească), ca semn de aducere aminte a incursiunii efectuate în Transilvania, în anul de uitat: 1717, alături de tătari, prilej cu care a fost asediată, fără sorți de izbândă, și Cetatea Bistriței, și nu vreau să public imaginea acestui monument din respect pentru ardelenii și maramureșenii ce au îndurat, în acea invazie, cruzimi groaznice, de nedescris.
În schimb, Vama (pe timpuri o localitate de graniță ) are și altceva, ce numai Sadova mai păstrează, o Cruce a Bețivilor, pe al cărei soclu – sub care, din câte se pare, a fost îngropat un butoi cu băutură – este săpat cu dalta că douăzeci de bucovineni au glăsuit, laolaltă, legământul de lepădăre de beție, ineditul monument fiind înălțat în Anul Domnului 1894 „ca semn al părăsirei Rachiului, prin stăruința și jertvele binevoite a poporului din Vama, în timpul păstoririi sufletesci a Exarchului Nicolai Lamicosvci Paroch”, cum este detaliat consemnat. Și vreme îndelungată, după această primă făgăduială, făcută la comun de toți bețivii satului, promisiunea de abstinență alcoolică (pe un an, pe doi, pe întreaga viață) a fost rostită, pe aceste meleaguri, duminica, la ieșirea din biserică, cu o mână pusă pe crucea de piatră și cealaltă pe evanghelie, în prezența preotului, ce cetea Moliftele Sf. Vasile cel Mare, și al întregului sat, ce era în acest mod avertizat să nu carecumva să-l mai îmbie careva cu vreun pahar pe cel „legat de dezlegarea de păcat”.
Un asemenea gest de pocăință publică (ce trece cu mult peste destăinuirile alcoolicilor anonimi!), personal nu l-am întâlnit în Ardeal, deși în satul natal a viețuit un iloan ce se jura la popa, în particular, că nu bea câte un an și nu-și călca cuvântul niciodată, dar cum se împlinea sorocul trăgea tare, intrând la recuperare, iar despre un altul, mai hâtru, se povestește că, la insistențele soției, s-a jurat că nu mai bea până la Crăciun și imediat ce a ajuns acasă i-a zis nevestei să-i aducă un păhar de șliboviță că s-a ținut deja de juruință: nu a băut până la Crăciun, vecinul din josul uliței, care tocmai astfel se numea.
Și cum (de)căderea în patima băuturii e des întâlnită și, din păcate, nu ține cont de rang, de avere, de studii…, am ales, pentru astăzi, câteva fragmente relevante, desprinse din opera literară a unuia și aceluiași inegalabil autor ardelean.
„E un om bun la fire. Nu se ceartă, nu se-agață de nimeni. Câteodată i se pare că trăiește singur în lumea asta lungă și lată. Nime nu-l înțelege, nime nu-l întreabă de rostul vieții lui. Poate nici el nu se mai prea înțelege, și poate de-aceea, ca să-și mai limpezească gândurile, bea așa de des și-atât de mult. Dumneavoastră îl cunoașteți așa cum e acum, dar eu îl știu de pe când era altcum, și de-aceea mă impresionează mai mult decât pe dumneavoastră. Nu e așa de mult de-atunci, pot număra anii pe degete, și totuși, cum s-a schimbat, cât de bătrân pare și cât de dezgustat de lumea asta!” – Ion Agârbiceanu, Crăncău
Un vechi proverb latin statuează: „dacă lipsește vinul, lipsește tot”: „Bere! Aia-i leșie, cumetre! Cine-a scornit-o, să-i fi săcat porodița! Și eu nu știu cum a-nnebunit lumea! Vin doi oameni din târg morți de beți? Își vorbesc cu fală o săptămână, că s-au îmbătat cu bere! Beutură domnească! Hei cumetre, să nu fie cu supărare, dar eu țin cu Cana Galileii. (…) Mărgineanul aduce o jumătate de vin și se pun amândoi la masă. Vintilă își moaie mustățile în vin și tot ridică paharul, până nu mai rămâne niciun strop. Apoi clatină o dată din cap, se uită la pahar și la sticlă și spune: Buruiană sădită de Dumnezeu, să-ndulcească zilele oamenilor, cum zice apostolul Pavel” – Ion Agârbiceanu, Dascălul Vintilă. Nu-i de mirare că Voltaire a afirmat: „A ști să bei vin este o adevărată știință”.
In vino veritas – în vin se află adevărul. Și într-adevăr, ebrietatea înlătură sobrietatea.
Are Goethe o spusă. Una, cât o mie : „vinul bun bucură inima omului și bucuria este mama tuturor virtuților”. Dar toată treaba-i din proțap, iar la băutură, din măsură: „Vinul grăiește el, nu-i vorbă, după cumu-i și vinul. Că un fel de vin îți dă durere de cap, altul te-nmoaie, de ești ca bătut, iar altul ți se suie deodată la cap, de te amețește. Dar vinul ce stă în întunerecul pivnițelor și priveghează în buțile mari, așteptându-și ieșirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă durere de cap, ci întinerește. Și vin de ăsta avea popa David. Părintele Viron își moaie buzele și mustața și zâmbește, nu doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în ele ceva, poate din multa putere de viață ce-i în lumea asta, ce-ți umblă prin vine, prin toate vinele, așa, ca o sârmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, și focul sângelui întinerit bate deasupra tâmplelor, încălzește inima, te învie: Mă-i nepoților, iac-așa, un pahar de vin sănătos și tare plătește cât trei crâșme. Tot așa vine pilda și despre om: un om tare însuflețește o sută de oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Și, drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie.” – Ion Agârbiceanu, Moș Viron
Om cu scaun la cap a fost cel care a zis că vinul este, de fapt, o poezie îmbuteliată.
Se spune că băutura dă omului sprijin. Și de mese, și de pereți: „Toată sfințenia ce capătă omul în biserică se duce ca luată cu mâna, dacă intri din biserică în crâșmă. (…) Să nu pui, nepoate, să nu pui vinars în gura ta, mai bine să iei cătran, că fiertatul Niculița maicii tot cetea într-o carte că vinarsu-i zeamă drăcească, bun să strice legea creștinească. Și unde-și pune dracul gheara, își ia Dumnezeu mâna, că două săbii nu pot sta într-o teacă.(…) Acum oamenii care țin la biserică îl simțesc că-i aproape, că le vine așa o durere de cap, de nu mai pot sta, ci-și iau pălăriile și merg cinstiți la casa lor. Cei cu sufletul păgân nu-l miroase, ci mai vârtos simt o arsură în piept și tot dau s-o răcorească, golind paharele. Atunci Aghiuță își împarte duhul în mii de fărâme, se așează frumos în păhărele, să-l înghită bieții creștini. Și, după ce l-au înghițit pe necuratul, cu încetul le leagă Ucigă-l toaca limbile, și le iese în ochi, holbându-se ca un mort. Atunci să-ți faci cruce și să fugi dintre oamenii aceștia, că-și pierd mințile.” – Ion Agârbiceanu, Bologoaie
Și se mai zice prin popor că băutura este cel mai mare dușman al omului, dar cum trebuie să ne iubim dușmanii ca pe noi înșine, el tot pupă paharul, căpătând astfel sămânță de vorbă: „Pe-un veac ca ăsta, bine face Costinaș că stă în aerul mocnit, în căldura ce miroase a vinars, din crâșmă. Cel puțin lui așa i se pare, că bine face, și-o spune în gura mare: E bine aici! A dracului! Afară, îți pătrunde umezeala până la oase! Vezi, se-ntâmplă-așa, să stau azi în crâșmă. Ce-are a face? Stau și beau și nu-mi pasă de nime! Zice și privește la sticluța de pe masă, plină cu lichid gălbeniu. Ceva de prune, se vede. Că dumnealui nu bea fitece. (…) Umple păhărelul cu grijă, îl privește încruntându-și ușor sprânceneele, apoi, ducându-l la gură, îl dă peste cap c-o zmâncitură mânioasă.” – Ion Agârbiceanu, Costinaș
Tot de pe undeva-cândva am preluat și că licoarea dată de vița de vie(ață) stârnește fiara din orișicare om și că nu-i schimbă nicidecum caracterul, ci numai îl dă în vileag: „Când o vedea, lăsa lucru baltă, înjura pe copiii cei mai mici și mergea la crâșmă să s-amurtă, cum zicea el, că numa domnii beau de buiaci ce-s. Noi, sărăntocii, bem de necăjiți, bem să ne amorțim oasele și sufletul.” – Ion Agârbiceanu, Ghiuțu
Și nu-i de ici, de colo, să te lași de băutură, după ce s-a încuibat, strașnic, în tine: „Dar când se apropia postul mare, Gruia se-mbăta des. Apoi, în ziua cea dintâi a secului, se spăla în gură, se spăla cu cenușă, și toate Paresimile, nu-și mai punea piciorul în crâșmă. Mergea la biserică regulat, se răzima de-un perete, și nu se mai mișca până nu împărțea popa anafora. Atunci pleca greoi, călcând rar și îndesat, cu capul umilit, plecat în piept, și-și lua bucătura.” – Ion Agârbiceanu, Gruia
Un strop de udătură: „Dumnezeu a creat apa, iar omul a creat vinul” (Victor Hugo).
„Bea, dar nu te îmbăta. Discută, dar nu te certa”, afirmă un proverb german.
Și cam tot așa mă îndemna, la utrenia vieții, și mama mea: nu-ți fă obiceiul de a bea, cu atât mai mult doar tu cu tine, la fiecare cină; nu fii lacom pe băutură, indiferent de ce și cât ți se pune pe masă; nu bea, peste cât poți duce, doar pentru că ai dat bani la ospețe: nuntă, botez…, iar dacă ai o sticlă cu tărie în casă nu-i musai s-o dai gata, în doi timpi și trei mișcări, ci las-o-n bufet că ți-a fi de trebuință când îți va trece pragul vreun musafir neașteptat. Și dincolo de faptul, de netăgăduit, că la români, oaspetele e întrebat doar dacă bea ceva, fără a i se pune, în prealabil, dinainte și (alt)ceva de-ale gurii, ca bun substrat de faină petrecere, acum, când clopotele aproape bat de vecernie, de vecernia existenței, dau modestia – și smerenia – deoparte și mă mândresc că mi-am ascultat mama, Dumnezeu să-i dea un colțișor de rai că vrednică femeie a fost, iar dacă a primi, în arendă, un petecuț cu paradis, sunt sigur că se va da peste cap să ne ducă pe toți, întru-un colț, lângă ea, ca lupoaica ce-și ia puii în gură și-i trece apa, chiar dacă a fi să stăm pe acolo, strâmtorați ori numai în picioare.
Și totuși, chiar dacă am fost, pe aproape, așa cum mi-a cerut mama (precum unchiul Carli – cumpătat la băutură și fără a mi se întrerupe vreodată firul), nu vă ascund că tot mi s-a-ntâmplat câte o nevrută-nefăcută: numai la munte și doar printre prieteni. Și nu din lăcomie, ci din bucurie și pentru că am amestecat – în chip culpabil, desigur – băuturile.
Întâia dată, locul comiterii faptei a fost Lacul Lala, și-am crezut că mi s-a tras de la TraLaLa, acum vreo două decenii și ceva. Curios însă, și total nepotrivit, nu seara s-a petrecut fapta, după ce ne-am instalat corturile, când euforia reîntâlnirii și entuziasmul izbânzii ne determină să scoatem la iveală, din rucsac, bunuțuri din cele alese: salam uscat, de vânat; slănină, cu dungi de cărniță, fiartă-n moare de varză; brânză de stână; ceapă roșie, de apă; pălincă bătrână, de poame; țuică de pere cipărate…, ci a doua zi dimineața, după o noapte nedormită. Nu țin minte cât au băut ceilalți părtași de munte (oricum n-aș spune!), în timp ce vremea grea se pregătea (mi-au zis, după furtună, că n-am băut destul!), dar îmi aduc aminte că au sforăit nepăsători în timpul ruperii de nori abătute asupra Ineului, cu fulgere nesfârșite, ce sfâșiau întunericul, și cu tunete îngrozitoare, ce aveau o cadență de tun și care bubuiau parcă la doar câțiva pași distanță. Și cum, după ivirea zorilor, zăvorâți în ceață, am decis să amânăm plecarea pe traseu, până după prânz, și să gătim o tocană caldă (lăsată și prea îndelung la tomnit, de către Bobi), am tot cuștulit, împreună, cu ce prin sticle am mai găsit. Și când am conștientizat că m-a prins flama și că spălatul pe față-n pârâul rece n-are nici un efect, m-am îndreptat demn, dar necuvântător și șerpuind (după spusele lor!) spre cort, adormind preț de-un ceas și-un pic, cu picioarele rămase-n afara ușii cortului, spre hazul părtașilor, la redobândirea treziei: „Frate, băutura e bună, doar când te ții strașnic de ea”.
Și când credeam că doar la TraLALA e locșorul cu pricina, mai ales că era cât pe ce să se repete pățania cu vreo doi ani in urmă, prilej cu care le-am spus fraților de munte că eu n-o să mai campez în acest circ glaciar, mi s-a întâmplat din nou, de curând, la Cabana Curmătura, din Munții Piatra Craiului. Și tot așa, nu în seara în care am ajuns, ci după tura-coLECȚIE de creastă, de a doua zi, făcută în condiții de iarnă, între Vf. Turnu și Vf. Ascuțit. Reîntorși nevătămați – dar deosebit de însetați – la scuteală, am băut scurt câte două beri, timp în care i-am comunicat și doamnei mele că ne-am întors cu bine, și ce și cum a fost, și mai ales că mi-am atins apogeul de montaniard, iar de aici încolo „bucuroși le-om primi și ne-om duce…”, cu titlu de simplu supliment, iar ea auzindu-mă că tot turui, cuprins de extazul victoriei, mă tot întreba dacă sigur sunt bine, dacă nu cumva sunt prea obosit… Iar după berea băută la botul calului, în loc să intrăm în sala de mese și să îmbucăm (rezervasem de dimineață o zamă, un gulaș și o plăcintă-răvaș, cu mere) am urcat mai-ntâi în odaia cu doisprezece priciuri, să ne luăm pe noi haine uscate, dar șederea s-a prelungit lângă o glajă de „dudu” (țuică ținută în butoiaș de dud) și o sticlă de Tatratea, trecute din mână-n mână, până când nici mâncarea de după nu a mai putut înlătura efectul ivit subit. Și uite așa, cam tot ca la TraLaLa, m-am întors în dormitor, și după ce am împins lucrurile împrăștiate pe priciul de alături, am ațipit, în celebrul stil rotit. „Mi-a sunat ceasul” după o oră, cum l-am fixat la tulburata adormire, dar nu pentru mine și când, după încă una, am realizat că afară-i deja întuneric – constatând amuzat că eram încadrat, pe o parte, de piolet și de bățul telescopic de drumeție, pe cealaltă parte – am dat să-i scriu soției, pe WhatsApp, că totul e „în regulă”, că-i mulțumesc, că o iubesc și că a doua zi, dacă dă Domnul bine, voi ajunge acasă, dar literele (ce-i drept, nu aveam nici ochelarii la mine) alergau nebune, pe ecran, ca telegarii, iar ea, îngrijorată fiind că nu a mai primit de la mine nici un semn și zărind că tot scriu și mesajul nu mai pleacă, m-a sunat și m-a întrebat dacă totul e OK, mai ales că în încercarea de a glăsui cursiv, rosteam cuvintele nefiresc de rar și de apăsat. Și când, neconvingător fiind, a reiterat întrebarea, iar eu am recunoscut că, de fapt, limba nu mă prea ascultă, fiind cam amețit, a zis, sigur zâmbind: „Aaa… Ești numai beat. Asta trece, bine că ești teafăr și sănătos, căci mă îngrijorasem…”
Acestea fiind zise, chiar cred că e de bun folos: Citiți și nu judecați!