Printr-un miracol, venim pe lume dintr-o simplă și sfântă sămânță. Doar o singură dată, la un moment dat și într-un loc anume, ca într-un joc de hazard. Divinul, sau doar destinul, decide când și unde răsărim, dar mai ales sub acoperișul căror persoane, pe care-i facem, cu sau fără voia lor, părinți.
John Lennon (unul din fondatorii formației „The Beatles”) afirma într-un interviu că majoritatea oamenilor se nasc dintr-o sticlă de whisky băută sâmbăta seara.
Accidental sau nu, așteptați ori numai acceptați, ieșim la iveală din neantul cel necunoscut pentru o strălucire efemeră, asemeni dârei meteorice pe cerul infinit al universului.
În pofida acestui fapt de necontestat, în cătarea marilor ambiţii şi aspiraţii, punem prea mult plenitudinea şi perfecţiunea, pe care fiecare ni le închipuim diferit, ca înfățișare și intensitate.
Atracția absolutului ne acaparează uneori ca becul pe fluturi, deşi nu avem coordonate certe şi nici poteci marcate care să ducă într-acolo. Ne propunem prea multe deodată și cum nu ordonăm dorințele după criteriul probabilității de împlinire, suntem adesea nemulțumiți de cine suntem ori de ce avem.
Căutăm ce credem că nu avem deloc ori destul, țintim spre înălțimi, visăm putere, poziţie, posibilităţi; vrem lucruri fiabile, faimoase, sofisticate, despre care ceilalți vorbesc la superlativ și pe care le adunăm movilă, după care ne așezăm paznici la ele fără simbrie.
Firimiturile de fericire nu sunt dosite doar în „finețuri și scumpeturi”, ci și în căuşul clipelor de rând, sub coaja trăirilor obişnuite, așa cum minunata miere nu este extrasă dintr-o singură floare, ci din mii de flori mai mult sau mai puţin parfumate.
Dacă aruncăm ancora în actualitate și trăim cu patimă clipa prezentă, de parcă ar fi ultima alocată, din sentimente considerate comune, din mici senzații cu mari semnificații, oricine poate să umple o formă de fericire, care să-l lase cu răsuflarea întretăiată.
Din păcate, nu conştientizăm de îndată valoarea unui moment și nu fructificăm toate oportunităţile pe care ni le oferă. Nu savurăm similar, truda şi tihna, ce inerent se succed. Ne rugăm să vină cât mai repede vacanţa mare, așteptăm apoi nerăbdători concediul, iar mai pe urmă privim pensionarea ca pe o izbăvire, alungând astfel momentele obișnuite cu speranța unor satisfacţii ulterioare, dar ipotetice, iluzorii.
Uităm că ne-a fost luată nemurirea și lăsăm bolidul timpului să gonească prin canionul nimicurilor și nemulțumirilor, ridicate la rang de chintesențe, de parcă timpul, cu fiecare zi ce trece, nu pe noi ne contorizează și nu contul curent al vieții noastre îl debitează.
În copilărie eram fascinat de fluturi și îi asemănam adesea ca imagine cu șătrarii : veșminte viu colorate, spirit liber, voioșie, migrație, trai preponderent nocturn, ieșit din comun și aparent ușuratic. Din păcate, și unii, și alții, sunt astăzi pe cale de dispariție, numeric și ca varietate, din cauza poluării și a progresului.
Atracția exercitată de fluturi se datora și zborului lor extravagant. Dansul fluturilor îndrăgostiți este unul excepțional. Un amestec pasional de vals și tango, executat în tăcere, cu răsuciri pline de grație înșirate pe o spirală ce duce spre înaltul cerului și care constituie apogeul unei treceri scurte pe pământ, dar trăită la maxim, după o perioadă îndelungată de pregătire și așteptare, ca larvă și pupă.
Chiar dacă în realitate nu o fi tocmai așa, și la șătrari pare stăpână distracția și voia bună, căci bucuria de a trăi încape la fel într-un cort, ca și într-o casă sau castel, dacă lași ușa descuiată și o întâmpini din prag, ca pe un oaspete drag și demult dorit.
Tot ce au corturarii e în căruța cu coviltir. N-au multe și nici de toate, dar suficient pentru o seară veselă, în care, desculți și dezbrăcați, copiii mănâncă cu poftă porumb fript în jar și râd unul de altul când își văd dinții mânjiți cu funingine, femeile dansează în jurul focului, împletind lumini și umbre în negura nopții, iar bărbații închină cu plosca de rachiu și o trec frățește de la unul la altul, în timp ce toți vorbesc și nimeni n-are vreme să asculte.
Citisem cândva o povestioară cu tâlc, dar n-aș mai putea spune nici din ce carte și nici cine a scris-o, dar care pe scurt spunea cam așa:
Erau pe vremuri doi vecini: un bancher îngândurat și un cizmar fără de griji. Într-o zi bancherul îl cheamă pe cizmar și îi zice : „Ai punga asta de galbeni dacă îmi spui cum faci de ești mereu senin și vesel”. Cizmarul i-a răspuns :„Ori de câte ori cineva îmi aduce la reparat o pereche de papuci știu că seara voi avea ceva de pus pe masă, așa că în timp ce îngân un cântecel, mă apuc mulțumit de treabă”. La vreo săptămână după primirea punguței cizmarul se înfățișează însă încruntat înaintea bancherului și îi spune : „Am adus înapoi banii, căci mi-au furat liniștea. Noaptea nu mă pot odihni de frica hoților, iar când plec de acasă nu mai pot lăsa ușa descuiată și alerg iute înapoi ca nu cumva să fi aflat cineva ascunzătoarea în care i-am așezat”.
Haideți să lăsăm deoparte grijile zilei de mâine și să trăim conștient căci …
„Mare e răsplata micilor lucruri de pe pământ pentru ochiul atent” – Ebenezer Elliott