În finalul romanului „Ogorul” de Pearl S. Buck am aflat un fragment ce merită menționat și care e de menținut mereu în minte:
„ – Când o familie începe să-și vândă pământul… s-a sfârșit cu ea, spuse el cu glasul întretăiat. Din țărână suntem și în țărână ne întoarcem… iar dacă păstrați pământul, aveți din ce trăi… fiindcă pământul nu-l poate fura nimeni…
Puținele lacrimi ce-i curseseră i se uscară pe obraji, unde lăsară niște dâre sărate. Apoi bătrânul se aplecă, culese un bulgăre de pământ, îl strânse în palmă și murmură:
– Dacă vindeți pământul, s-a sfârșit.
Cei doi feciori ai lui îl țineau de o parte și de cealaltă, fiecare de câte un braț, iar el strângea în pumn bulgărele sfărâmicios și cald de pământ. Și amândoi încercară să-l liniștească, așa că îi repetară fiecare, și fiul cel mare, și mijlociul:
– Fii pe pace, tată, fii pe pace. Pământul nu se vinde.
Dar, peste capul tatălui lor, cei doi se uitară unul la altul și își zâmbiră.”
În zona de munte, pe care o cunosc mai bine, pământul nu a fost încă înstrăinat. Terenul e sălbăticit, iar pădurea și-a luat pământul înapoi, căci poienile de altădată, cu fânețe parfumate și căsuțe albe, sunt invadate acum de vegetație.
Nici nu era cum să fie altfel, căci satele sunt îmbătrânite și cei preponderent vârstnici, rămași acasă, abia pot lucra pământul de lângă gospodărie. Cu regret și jale în suflet îmi spunea cândva un bătrânel: „Domnule dragă, tinerii obișnuiesc să spună că doar proștii mai rămân să lucre-n țară și că numai înapoiații mai trudesc la câmp. De aia țarina e înțelenită, iar în ocol nu mai afli boi și bivolițe. Nici puii de casă la aștia tineri nu le mai plac fiindcă n-au carnea moale și dulce ca aia de la magazin ”.
Acum însă e altceva. Dacă afară e iară primăvară și păsările călătoare s-au întors din țările calde, haideți să le luăm de exemplu: își repară cuiburile și se pun serios și voios pe treabă.
După ce i-am îmbogățit pe alții (deși în agricultură puteau fi accesate și la noi fonduri europene substanțiale pentru înființarea de culturi) și am contribuit masiv la susținerea sistemului de sănătate al „părinților adoptivi” (dar tot pe biata țărișoară o împovărăm când dăm de greu), e necesar să ne punem temeinic pe muncă, dacă tot ne-am adunat cu toții acasă și nici degrabă nu mai e cum să plecăm iarăși peste hotare.
Cred că a venit vremea să punem din nou mâinile pe hârleț și dacă-l mai aflăm ruginit în șopru, pe coarnele plugului, să punem cloști, să tăiem pomii și să creștem vite mari și mici. Numai astfel putem avea la iarnă grâu în ladă, porumb pe pod, cartofi puși la adăpost în groapă, cârnați și coaste înghețate în untură, brânză bătută în bărbânță, oloi din dovleac ori floare de soare… și să nu mai fim înfricoșați de foamete și dependenți de supermarket.
Poate fi un nou început. N-are rost să punem lacătul pe poartă, să stingem lumina și să așteptăm ca statul să ne pună straturi. E normal şi firesc – dacă nu cumva chiar esenţial, ca atunci când închidem o uşă (sau ne este trântită în nas de către semeni ori soartă) să deschidem imediat o alta (sau chiar mai multe), altminteri, riscăm să rămânem captivi între patru pereţi, cu privirea țintuită la uşa încuiată, furioși la început, dar pesimiști și lipsiți de perspectivă pozitivă, mai pe urmă.
Să luăm aminte toamna la copaci – şi ei, sunt doar nişte simple lemne. Când frigul le fură frunzele, trec trecutul sub tăcere, fără regrete, etalând de îndată mugurii viitorului. Ca atare, n-avem nici un folos dacă ne culcăm pe pragul unei uşi închise, cu speranţa că printr-o minune se va întredeschide din nou, ci să ridicăm fruntea, să tragem aer în piept şi să mergem înainte. La ce bun să căutăm prietenii pierdute ori să visăm la tărâmuri pe care am fost nevoiți să le părăsim.