Când mi-e dat să descopăr, în creierul munților, câte un colț de codru uitat de popor și nepângărit de topor, unde copacii cărunți se culcă cuminți la pământ – trupurile primind, încetișor, un parfum frumos mirositor -, ori câte un locșor în care mușchii croșetează în verde-smarald, cu migală și cu trudă, fiecare bulz de piatră și fiecare buturugă, îl caut cu privirea, instantaneu, pe Dumnezeu, căci decorul pare rămas, neschimbat, de la facerea lumii.
Și tot din negurile îndepărtate ale istoriei, și tot în timp îndelungat s-a decantat și s-a pus la păstrat, în proverbe, înțelepciunea aceea simplă și, deopotrivă, sclipitoare a înaintașilor. Că li se spun zicale sau zicători, ori că sunt etichetate „cuvinte de uz casnic” (Charles Dickens a editat în anii 1850 o revistă săptămânală ce purta acest titlu), aceste învățături morale populare au rodit în pomii încărcați cu experiențe ale generațiilor ce s-au perindat neîncetat și reprezintă, în sine, esențe de înțelepciune strămoșească.
Din cufărul cu judecată populară am ales pentru astăzi un potpuriu cu proverbe românești care dezvăluie, succint și pe înțelesul tuturor, care sunt reperele relației dintre om și Dumnezeu.