Uitarea nu este, neapărat, o problemă de memorie. Și nici nu e de condamnat când este selectivă și folosită cu folos ca un sorb pentru stres, ca un sifon emoțional pentru toată gama de tulburări sufletești negative, dăunătoare: suferințe cumplite, eșecuri capitale, regrete obsesive… atâta timp cât ne redă puterea de a relua, de a merge mai departe.
Circula cândva o povestioară potrivit căreia, întrebat fiind ce vârstă are, un pacient ce urma să fie supus unei operații complicate pe cord a răspuns că peste șase luni urmează să împlinească 80 de ani, la care medicul, luat prin surprindere, a replicat: „Îmi place că sunteți optimist!”. E adevărat că, indiferent de vârstă, omul nu prea cugetă la moarte și parcă își repetă într-una că are încă timp destul. Procedând în acest mod uită de efemerul existenței, scurmând cu capul plecat în pământul aceleiași curți și amânând pentru ziua de mâine clipa dedicată cerului. Numai dacă i s-ar dezvălui, la timpul potrivit, că mai are doar un singur an de trăit, el ar intra într-o stare de veghe, de conștientizare a fiecărui răsărit și asfințit, de contemplare a fiecărui anotimp. Cum nu se întâmplă asta și habar n-are unde se află așezat capătul de linie, aleargă prin calendar după vise, după iluzii, fără a fi atent la măreția mărunțișului și la bucuria de a trăi în tihnă.
În secolul trecut, seniorii și-au declarat cu seninătate (senilitate) război după care au împins spre moarte milioane de tineri, repetând acest lucru la doar două decenii distanță și probând astfel cât de iute se așterne uitarea peste grozăvii. Acum, când prezenta pandemie afectează preponderent pe cei situați dincolo de culmea celor 40 de ani, conducătorii, majoritatea vârstnici fiind, au luat măsuri extreme de protecție, pliate pe restrângerea unor drepturi și libertăți, inclusiv pe interdicția de a ieși din casă, toate la un loc echivalând cu furtul unui an de tinerețe celor aflați sub această limită de vârstă. Nu se cade să uităm acest aspect și nici împrejurarea că orice refuz de vaccinare (în afară de cel fundamentat medical) reprezintă un afront de neiertat la adresa sacrificiului impus copiilor, adolescenților și celor aflați la prima tinerețe. În momentul de față, când oricine are la îndemână această posibilitate, consider că nu mai subzistă nici o justificare pentru îngrădirea în continuare a dreptului de a se distra, de a călători, de a se căsători, de a-și trăi plenar tinerețea. Și pe deasupra, după ce ne-a trecut glonțul pe lângă ureche, mai și clamăm că virusul nu există sau luăm în batjocură pe cei ce poartă mască ori afirmăm că boala trece numai cu sfânta împărtășanie, ridicând iarăși ziduri între știință și credință ca în vremurile de tristă amintire, căci și învățămintele istoriei le uităm, tot așa cum adesea nu prea învățăm din propriile greșeli.
În mod culpabil, uităm și faptul că am fost și noi tineri cândva, că ne-am căutat un loc și un rost sub soare. Dacă periodic ne-am aduce aminte de rătăcirile și poticnirile de început, chiar și în eventualitatea în care legiuitorul n-ar putea institui interdicția cumulării pensiei cu salariul la stat, din varii motive, nimic nu împiedică înălțarea acestei reguli la rang de cutumă și nici o instituție publică să nu mai facă uz de o asemenea pârghie imorală, ce lovește fără milă în tineri. Fiecare loc de muncă ocupat la instituțiile de stat de către un pensionar atrage plecarea unui tânăr dincolo de hotare unde cu timpul va prinde rădăcini, va întemeia un cămin, va aduce pe lume un copil, iar noi ne tot mirăm că populația României a îmbătrânit odată cu trecerea anilor. Nici creșterea substanțială a salariilor personalului medical, binevenită raportat la importanța muncii sociale depuse, nu și-a atins scopul declarat și îndelung colportat: de a opri exodul tinerilor medici. În condițiile în care sporirea salarială nu a fost însoțită de instituirea exclusivității de desfășurare a activității timp de 8 ore zilnic doar la spitalul de stat, schemele de personal s-au umplut rapid până la refuz, inclusiv cu medici ce lucrau în trecut numai în mediul privat, consecința fiind că acum, în foarte multe specializări, tinerii medici în zadar așteaptă ivirea unui loc liber.
Uneori am impresia că uităm și cum să ne purtăm cuviincios. Parcă ne înstrăinăm pe an ce trece, sau și mai rău: ne abrutizăm, ne sălbăticim. Pe timpuri, pe parcursul ceremonialului de înmormântare a unui „ceferist”, toți colegii de serviciu ai răposatului erau prezenți (nu degeaba se întrebuința termenul de tovarăși), acordau familiei un ajutor bănesc adunat ad-hoc și îmbrăcați în uniforme, luau loc pe rând, prin rotație, în cele patru colțuri ale catafalcului, într-o poziție pioasă, încărcată de solemnitate. Cam așa ar trebui să se desfășoare și înmormântarea unui judecător, a unui procuror, a unui avocat, a unui polițist, a unui doctor… Dar ocupați cu treburi până peste cap, de parcă vom stăpâni în veci pământul, nu ne mai facem timp nici pentru a însoți un coleg plecat prematur „dincolo de nori”, cu atât mai puțin pe un antecesor din „breasla” noastră, chiar dacă a fost președinte de tribunal, prim-procuror, decan al baroului, comandant al IJP ori director de spital, îngropând sub straturi groase de uitare chiar și recunoștința pe care o datorăm celor care ne-au îndrumat, cu drag și dezinteresat, pe drumul devenirii.