Satul în schimbare

Nimeni şi nimic din viul cel verde al acestui pământ, nu rămâne la fel. Roata lumii se-nvârte, clima se schimbă, relieful se remodelează, o generaţie se duce dindărăt pentru a lăsa loc alteia să vină, cu idei novatoare, cu viziuni diferite, poate chiar cu alte principii și priorităţi.

Și satul e altul, căci sub asaltul necontenit al noului, a suferit succesive şi semnificative schimbări, firești și nefirești, deopotrivă.

Peste tot la țară, au fost edificate construcții publice noi ori au fost renovate clădirile primăriilor, școlilor, bisericilor, caselor parohiale, căminelor culturale, răsărind în peisaj chiar și săli de nunți, capele mortuare, săli de sport ori parcuri cu alei.

Casele sătenilor sunt și ele moderne, adecvat mobilate și dispun de toate utilitățile pe care le presupune un trai decent.

În Ardealul natal, în zona de deal, dacă în trecutul nu tocmai îndepărtat, cu doar 40-50 de ani în urmă, te întâmpinau la tot pasul casele cu târnaţ şi hăizaş de draniţă, văruite în alb sau feștite în mieriu (albastru intens) și având doar două odăi și o tindă, astăzi le poți număra pe degetele de la o mână în fiecare sat. Atmosfera arhaică de altădată o mai afli la cele câteva case din câmp, ce mai au lut bătătorit pe jos, tavan cu grinzi și pereți cu icoane, blide și ștergare țesute, vatră cu cuptor şi cotruţ pentru lemne, laiță cu lăițer și pat înalt, cu strujac de paie, țol de lână şi perini înflorate.

Într-o astfel de casă de bârne aflată încă în sat sau strămutată în acest scop din câmp, s-ar putea deschide câte un mic muzeu țărănesc care să adăpostească lucrurile vechi și valoroase, ce au aparținut înaintașilor și care stau acum înghesuite prin podurile caselor noi, arătoase.

Sătenii de demult erau oameni simpli, cu veșminte albe de îngeri, curaţi sufletește şi cumpătaţi în toate, cinstiţi cu ei înșiși şi corecți cu toți ceilalţi (nu și-ar fi călcat făgăduiala făcută cuiva pentru nimic în lume), primitori și pricepuţi, chiar dacă au ieșit din sat doar la târgul vecin, dedați cu traiul greu și care se mulțumeau cu „puținul de atunci”, dar care le era mai mult decât necesar.

Bufetul (cârciuma sau făgădăul, cum i se mai spunea) nu mai e locul de întâlnire a satului. Nici „cooperativa” (boalda) nu mai este. Satul e împânzit de magazine, unele în care mai arăți cu degetul spre rafturi și altele în care te plimbi cu căruciorul ori coșulețul printre rafturi. Tâmplarul și faurul nu prea mai au de lucru prin sat. Lăutarii satului (ceterașul și gordunașul) nu mai sunt nici ei de ceva vreme. Nici starostele și nici socășița nunților (bucătăreasa) nu mai sunt de câțiva ani buni, și nici cărăușii ori cosașii, totul fiind astăzi modernizat și motorizat.

Vara rămâneau în satul dintre dealuri doar câinii și bătrânii bolnavi. În rest, toți erau pe hotar, la munca câmpului, iar cei care aveau case în câmp coborau de acolo doar duminica la biserică. În prezent, multe ogoare sunt înțelenite, fânețele sălbăticite, căsoaiele cu staule de lodbe prăbușite ori părăsite, iar poienile primite de la strămoşi năpădite de buhaşi. Are loc o restabilire a situaţiei anterioare, căci cu secole în urmă, cu îndârjire și sudoare, aceste poieni au fost furate codrului şi trecute samavolnic în stăpânirea omului, dar acum sunt restituite naturii ce i-au fost luate, rămânând doar pe alocuri câte un zid ori poartă înclinată, care amintesc că acolo a fost cândva o casă în care s-a trăit, s-a iubit, s-a murit…

Ulițele s-au preschimbat și ele în străzi asfaltate, cu rigole și trotuare. Oricum, își pierduseră farmecul și atracția de altădată: colbul verii nu mai era de multă vreme călcat de tălpi desculțe, săniile și săniuțele nu mai lunecau peste omătul bătucit, iar sătenii, de când au televizor și calculator, nu prea mai stau la „povești” pe banca de la poartă. Sunt doar drumuri pustii, fără gălăgie de copii și fără scârțâit de care încărcate cu bucate.

Și în satul din Bucovina, unde îmi am rădăcinile materne, ulițele sunt la fel de triste și tăcute, rămase parcă fără suflu sau cu sufletul toropit de așteptare ori topit în bitumul ce le-a acoperit. În urmă cu doar câteva decenii, fiind o zonă cooperativizată, fremăta și da în clocot încă din zorii zilei. Nu era necesar un ceas deșteptător, căci cu noaptea în cap și o gură cât o șură „brigadirul” trecea pe ulițe și împărțea porunci în stânga și în dreapta, spunând fiecăruia în ce țarină trebuie să se ducă și ce are de făcut. Vecinii își dădeau binețe și schimbau două vorbe despre vreme… despre vremuri…. O împletire de glasuri și mugete răsuna la scurt timp, când păstorul culegea vacile din fiecare poartă și le conducea spre islaz, după care urma tărăboiul cel mare (și mort să fi fost și tot te-ai fi trezit), iscat de cârdurile de rațe și gâște ce ieșeau singure din curți și se îndreptau spre pârâul din marginea satului. Copil fiind, mereu mă întrebam cum de nu se rătăcesc și cum de nu încurcă casa la care trebuie seara să se întoarcă.

Din păcate, diminețile sunt astăzi și acolo lungi și liniștite, tulburate doar de câte o mașină ce pleacă cu stăpânul la serviciul din oraș. Aproape toți tinerii sunt plecați la muncă în străinătate. Cei rămași în sat lucrează numai grădinile, au grijă de câteva păsări și păzesc casele noi și mari ridicate recent în locul celor mărunte, dar cochete, curate și viu colorate, de altădată. Vecinii se văd doar arareori și în mod întâmplător, pe drum, când se duc la cumpărături.

În pofida acestor prefaceri, la titulatura de „strada principală” nu s-a renunțat, chiar dacă fiecare drum ar putea fi botezat cu un nume anume. În semn de recunoștință ori de recunoaștere a unor merite deosebite, unele străzi, de pildă, ar putea purta numele dascălilor sau preoților care au slujit satul cu credinţă şi devotament o viaţă întreagă.

Nici la imaşul comunal, chiar dacă e tot mai împădurit, nu s-a renunțat. Cum boii şi bivolii au dispărut de ceva vreme, și nici vaci și cai nu prea mai afli în bătătură, suprafața folosită ca pășune ar putea fi restrânsă în raport de capetele cornute ale satului, iar pe teren să fie amenajate parcuri spațioase cu terenuri de sport, piste de bicicletă în circuit, pârtii pentru sănii și schi, locuri de relaxare printre șiruri de copaci, cu alei pietruite şi băncuțe pentru odihnă așezate în punctele de belvedere.

Fiecare sătuc uitat de lume are locuri și lucruri de valoare, ce merită păstrate și dezvăluite : o bisericuță de lemn, un cimitir împrejmuit cu piatră, o moară de apă, un cazan vechi de țuică, o punte peste apă sau o fântână cu slatină. Astăzi nu înseamnă încă mare lucru pentru unii, dar peste timp ar însemna foarte mult, pentru oricine. Trasee tematice ar putea fi marcate și în hotarul satului care să puncteze o grotă, o fântâniță cu apă limpede, un buncăr rămas din război, o râpă abruptă, un mic lăcuşor, un stejar secular sau orice alt copac ce poartă o coroană candelabru.

Și totuși satul e intim legat de ființa noastră … și parcă e păcat să rămână undeva pe calea devenirii, uitat și suspendat.