Toate-s noi, și vechi sunt toate ?

„Glossa” lui Mihai Eminescu debutează cu: „Vremea trece, vremea vine, / Toate-s vechi și nouă toate…”, aceeași idee aflând-o și în textele biblice pe care, datorită vechimii lor și a înțelepciunii pe care o conțin, nu voi înceta, chiar dacă pare o preocupare protestantă, să le folosesc ca repere și ca modele: „Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.”- Eclesiastul, 1:9

Dar oare, așa este ?!

Tot atunci a pus cruce și vieții ușoare, intrând în politică, spre a avea o meserie. Cu avere și nume a făcut repede carieră. Urmase odinioară niște vagi cursuri de drept dar firește, fără a practica vreodată avocatura. Diploma îi oferea acuma posibilitatea să se considere și să fie considerat jurist. I se descoperi, de către prieteni și ziariști binevoitori, chiar oarecare talent oratoric și astfel toată lumea aplaudă când, printr-o împrejurare fericită, i se încredință portofoliul justiției.” – Ciuleandra, Liviu Rebreanu

De unde vine că nu este moralitate în politică? De acolo că orice guvern nu este expresiunea nației (…), neavând decât a păstra puterea spre a se exersa sistemul imoral al cărui scop este înavuțirea celor puțini și despoirea celor mulți și voind cu orice preț a se susține cu acest sistem. (…) Când morala nu este în guvern, nu este nici în administrație, nici în comerț, nici în industrie. Unde nu este dreptate, nu este morală. (…) Cu imoralitatea piere datoria, piere răspunderea/ Viciul intră în familii, intră în tribunale, în școli, în biserică.” – Nepăsarea de religie, de patrie și de dreptate la români, Dimitrie Bolintineanu

Am această carte, în rafturile mele de câțiva ani. Am văzut-o la un prieten și mi-am procurat-o și eu, din râvna (nestinsă nici azi în mine) să-mi dau seama, o dată în viața mea, ce sunt acele matematici cu care am trăit ani de zile, uneori bine, de multe ori rău, dar pe care nu le-am înțeles niciodată. Sunt câteva studii, îndeosebi matematica, pe lângă care, în liceu, am trecut, ca prin pustiul Arabiei – un călător spre Mecca. Mărturisesc cu tristă sinceritate că nu mi-a rămas nimic în amintire din tot ce am învățat eu în atâția ani de matematică raționată, de algebră și de trigonometrie. Și vă asigur că nu sunt singur în această condiție smerită. Vorbeam deunăzi cu un vechi prieten, fost coleg de liceu, azi un strălucit avocat și profesor de științe juridice, și îmi spunea și el că nici azi nu știe ce înseamnă logaritmii și care e folosul lor în aplicațiile practice matematice. Sunt încredințat că, în privința matematicii, se găsesc în aceeași stare de nebuloasă sufletească toți colegii noștri de altădată care n-au ieșit profesori de matematică sau ingineri.– Chipuri și popasuri, Gala Galaction

Între noi fie zis, unui mare savant din comisiunea de care atârnă diploma vieții mele (în speță era vorba de doctorat), i-am scris opera monumentală de trei kilograme două sute șaptezeci de grame, în două volume broșate. Am lucrat la ea patru ani, și ilustrul personaj a iscălit-o cu o candoare măgulită. Profesorii și oamenii iluștri suferă cu toții de o lipsă de timp îngrozitoare, care nu le dă răgazul să scrie cu mână proprie și cu geniu personal cărțile destinate să-i păstreze. Constrânși să se risipească în activități neprofesionale, ei au la îndemână câte un Gulică de felul meu, însărcinat să le dichisească slova și să le caute, pentru posteritate, cărarea intelectuală cea mai exact pieptănată: „ Am o idee, Gulică, și te însărcinez să o dezvolți.” Savantul nu are nici una și îmi lasă mie, odată cu cinstea execuției, și onoarea ideii.” – Cimitirul Buna-Vestire, Tudor Arghezi

Doar cu titlu exemplificativ, am redat aceste fragmente scrise, cu mulți ani în urmă, de câțiva iluștri înaintași pe marginea activității politice și a tărâmului educativ și care, având o aură de acută actualitate, caută să confirme: „Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră” (Eclesiastul, 1:10), căci statornice și nepieritoare sunt și metehnele, și apucăturile generațiilor ce se succed, și stările îndoielnice de lucruri, ce suscită vii discuții, dar fără a fi urmate de adoptarea unor optime soluții.

În schimb, pe palierul invențiilor și inovațiilor, cugetarea-premisă de la care am pornit în croșetarea acestor idei nu stă deloc în picioare, mașina cu aburi destupând butoiașul fermecat al științei și al tehnologiei, ce au înlăturat calul, căruța, munca manuală și s-au propagat în ritm alert – și alarmant – până la nivelul de implantare a unui cip care să facă legătura între creier și computer, de operare de la mari distanțe a unor avioane, drone, rachete, obuze… ghidate prin GPS, de creare a unor roboți umanoizi dotați cu o uimitoare inteligență artificială ce pun parcă în umbră întreaga creație divină, cercetătorii fiind pe aproape să descopere și compusul chimic care odată îngurgitat îl va face pe om tânăr și etern, căci și morții îi va fi greață să-și înfigă colții în toxica humă.

Și nu doar progresul tehnico-științific merită amintit, ci și reconsiderarea unui lucru obișnuit, prin punerea lui ingenioasă în valoare. De pildă, banalul de acum rucsac, deși este urmașul raniței soldățești, a împânzit astăzi toate străzile, doamnele și domnișoarele lăsând deoparte poșetele și optând pentru „mâini libere” când merg la școală, la locul de muncă, la plimbare, la cumpărături… Ideea nu e nouă, ci izvorâtă încă din zările de început ale istoriei, dovadă făcând traista cu baieră, dar mai ales desaga a cărei povară era bine cumpănită pe corp. Cuvântul ruscac, sau altfel spus, sac de spate, are certe origini germane (rucksack), fiind compus prin alăturarea termenilor rucken (semnificând spate) și sack (având înțelesul de sac), fiind folosit exclusiv de către excursioniști până prin anii 50 când unui om obișnuit (ajuns apoi multimiliardar: Dick Kelty) i-a „picat fisa” de a-l ajusta estetic, de a-l adapta inclusiv la cerințele curente, cotidiene.

Pur întâmplător, am aflat ceva asemănător și la Bistrița (desigur, la o altă scară și pe o cu totul altă părticică de viețuire), căci preotului care slujește astăzi la Biserica Militară din Garnizoana Bistrița i-a venit ideea deosebită de a așeza în colțurile petecuțului de pământ ce adăpostește bisericuța de lemn câteva căsuțe construite în stil tradițional transilvănean unde se aud încetișor și rugăciunile, și cântecele religioase, dar unde îi așteaptă și o mulțime de jucării pe prichindei, supravegheați pe rând, ad-hoc, de către părinții ce-i așteaptă-n curtea cu bănci puse la umbră, acest locaș de cult devenind subit „Biserica cu mămici, tătici și copii mici”.

Și atunci, din nou, mă-ntreb: „Ce este, a mai fost, și ce va fi, a mai fost ?”- Biblia, Eclesiastul, 3:15