Ilva-Mică a fost, timp de un secol și ceva, un exemplu de urmat în ceea ce privește punerea în practică a principiului de conviețuire socială „unitate în diversitate”. Când am dobândit putere de înțelegere, în partea de jos a acestui sat, unde am copilărit, mulți dintre cunoscuți purtau nume necunoscute prin alte localități someșene: Bahman, Balasz, Benko, Bojoiovschi, Buraciuc, Brisciuc, Carsai, Cengheri, Ciocia, Coța, Debrecnezi, Faltinski, Forvalt, Galușneak, Gellner, Giulverzan, Husar, Ilaș, Iurișniț, Ivanciuc, Kuharek, Lenhardt, Mișcolți, Nagy, Redl, Revnic, Ronta, Sekei, Terșanski, Țibecailo…, cu mențiunea că îmi cer scuze dacă nu le-am consemnat corect și cu precizarea că, astăzi, o parte dintre consătenii mei, provenind deja din familii mixte („românizate”), nu mai știu sigur care le sunt rădăcinile și cu atât mai puțin limba vorbită de strămoși.
Tot pe vremea aceea am aflat de la bunicul Macedon că, la începutul secolului trecut, punerea în funcțiune a fabricii de cherestea – cea mai modernă din Transilvania acelor timpuri -, a adus în Ilva-Mică un noian de neamuri, de meșteri și de negustori, devenind dintr-o dată o comună cosmopolită, de parcă aici s-ar fi încercat înălțarea Turnului Babel. Întrebându-l cum era satul pe vremea acelui conglomerat de comunități distincte, bine definite, bunicul – ce trăise în acest mediu etnic pestriț căci renunțase la lucrul pământului și se angajase la fabrică, ca fochist, imediat după întoarcerea din primul război mondial -, mi-a dat un răspuns edificator, având, cu aproximația datorată trecerii timpului, următorul înțeles: așa cum într-un amestec de ghiveci (tocană) ori gulaș (guiaș) fiecare aliment și condiment își varsă aroma și își aduce astfel aportul la consistența și gustul final, cam tot așa a contribuit fiecare limbă, religie ori datină, nou sosită în sat, la farmecul așezării dintre ape, adăugând și un alt adevăr: oamenii obișnuiți, odată ce soarta i-a adus la un loc, s-au înțeles dintotdeauna bine, doar căpeteniile acestora au reușit câteodată să-i învrăjbească, ei căpătând faimă și foloase, în timp ce norodul a tras ponoasele.
Cu ceva ani în urmă, intrând în posesia unei cărți poștale, cu Ilva-Mică, așa cum arăta în perioada interbelică, l-am rugat pe unchiul meu (ce fusese decenii de-a rândul învățător în sat) să-mi spună cine locuia în casele ce apar pe ilustrată. Printre cei enumerați, consemnați cu o iscusită caligrafie pe un petec de hârtie, am aflat și un șirag de familii evreiești: Istrol (măcelarul), Grunfeld (cizmarul), Mandăl (cârciumarul) și prăvăliașii Moriț, Șamu și Cufăr. Din păcate, în răstimpul anilor mei de școală primară, în Ilva-Mică mai exista un singur evreu, ce s-a întors, după deportare, în satul său: „Bătrânul Noel”, înalt, drept, sobru, ce locuia în clădirea de lângă podul de fier (CFR) și care avea obiceiul de a se plimba cu bastonul, în fiecare dimineață și indiferent de vreme, dintr-un capăt în altul al localității.
Pentru a înțelege, măcar întrucâtva, doar cât permite vizionarea din confortul canapelei de acasă, ce a însemnat un ghetou ori un lagăr al morții, filmele „Pianistul”, „În Beznă” sau „Fără destin” ne pot ajuta, iar dacă dorim să deslușim cauzele și circumstanțele care au condus la prigoana declanșată împotriva evreilor, cărțile „De două mii de ani” și „Jurnal” (1935-1944), ambele aparținând scriitorului Mihail Sebastian, sunt suficient de relevante. Într-adevăr, e de tărâmul sfințeniei să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău – doar o mamă se apropie de împlinirea acestui canon prin dragostea purtată pruncului său – , dar de aici și până la depunerea în străfundurile ființei tale a unor straturi succesive de ură față de semenul tău este cale lungă de străbătut și nimic, din ce este sub soare, nu justifică degradarea civică și persecuția celuilalt.
În centrul Budapestei, nu departe de clădirea Parlamentului, într-o zi de vară am aflat expuse pe caldarâm lucruri aparținând evreilor gazați și aruncați în gropi comune: un palton, o poșetă, un pantof, o pălărie, un portmoneu, un pieptene… Și totul era cufundat într-o tăcere tulburătoare, reîntâlnită ulterior în Piața Eroilor Ghetoului din Cracovia, unde sunt amplasate un număr de 70 de scaune ce-și așteaptă cuminți stăpânii.
În fața bisericii „de la azil”, cum pe scurt i se spune, se află un alt monument, dedicat de această dată exilului silit al miilor de sași bistrițeni, petrecut în toamna anului 1944, când au părăsit în grabă satele pentru a scăpa din calea răzbunării rușilor. Nu comporta importanță că ei, sașii transilvăneni și bucovineni, nu aveau nici o vină, că străbunii lor au plecat din părțile Prusiei cu sute de ani în urmă, că în Transilvania și Bucovina s-au născut și ei, și părinții părinților lor, ori că aici era casa și țara lor. Conta doar că întrebuințau un dialect al limbii germane și că rădăcinile converg înspre această nație în negura încâlcită a istoriei – suficiente motive pentru a revărsa ura acumulată pe cel slab, aflat lângă tine. În Ilva-Mică, dincolo de gară și într-o casă joasă, locuia cândva o bătrânică: „Bubușoaia” (Blum Ludmila), care, după ce a revenit în satul natal, după refugiere, a lucrat în fabrică și a trăit de una singură.
Pentru a sublinia că evacuarea sașilor din fața ofensivei rusești nu a fost un caz izolat, ci un fenomen de amploare, așez alăturat și tăblițele ce menționează numărul etnicilor germani ce au plecat din fiecare sat.
