Vino și vezi

Ilva-Mică a fost, timp de un secol și ceva, un exemplu de urmat în ceea ce privește punerea în practică a principiului de conviețuire socială „unitate în diversitate”. Când am dobândit putere de înțelegere, în partea de jos a acestui sat, unde am copilărit, mulți dintre cunoscuți purtau nume necunoscute prin alte localități someșene: Bahman, Balasz, Benko, Bojoiovschi, Buraciuc, Brisciuc, Carsai, Cengheri, Ciocia, Coța, Debrecnezi, Faltinski, Forvalt, Galușneak, Gellner, Giulverzan, Husar, Ilaș, Iurișniț, Ivanciuc, Kuharek, Lenhardt, Mișcolți, Nagy, Redl, Revnic, Ronta, Sekei, Terșanski, Țibecailo…, cu mențiunea că îmi cer scuze dacă nu le-am consemnat corect și cu precizarea că, astăzi, o parte dintre consătenii mei, provenind deja din familii mixte („românizate”), nu mai știu sigur care le sunt rădăcinile și cu atât mai puțin limba vorbită de strămoși.

Tot pe vremea aceea am aflat de la bunicul Macedon că, la începutul secolului trecut, punerea în funcțiune a fabricii de cherestea – cea mai modernă din Transilvania acelor timpuri -, a adus în Ilva-Mică un noian de neamuri, de meșteri și de negustori, devenind dintr-o dată o comună cosmopolită, de parcă aici s-ar fi încercat înălțarea Turnului Babel. Întrebându-l cum era satul pe vremea acelui conglomerat de comunități distincte, bine definite, bunicul – ce trăise în acest mediu etnic pestriț căci renunțase la lucrul pământului și se angajase la fabrică, ca fochist, imediat după întoarcerea din primul război mondial -, mi-a dat un răspuns edificator, având, cu aproximația datorată trecerii timpului, următorul înțeles: așa cum într-un amestec de ghiveci (tocană) ori gulaș (guiaș) fiecare aliment și condiment își varsă aroma și își aduce astfel aportul la consistența și gustul final, cam tot așa a contribuit fiecare limbă, religie ori datină, nou sosită în sat, la farmecul așezării dintre ape, adăugând și un alt adevăr: oamenii obișnuiți, odată ce soarta i-a adus la un loc, s-au înțeles dintotdeauna bine, doar căpeteniile acestora au reușit câteodată să-i învrăjbească, ei căpătând faimă și foloase, în timp ce norodul a tras ponoasele.

Cu ceva ani în urmă, intrând în posesia unei cărți poștale, cu Ilva-Mică, așa cum arăta în perioada interbelică, l-am rugat pe unchiul meu (ce fusese decenii de-a rândul învățător în sat) să-mi spună cine locuia în casele ce apar pe ilustrată. Printre cei enumerați, consemnați cu o iscusită caligrafie pe un petec de hârtie, am aflat și un șirag de familii evreiești: Istrol (măcelarul), Grunfeld (cizmarul), Mandăl (cârciumarul) și prăvăliașii Moriț, Șamu și Cufăr. Din păcate, în răstimpul anilor mei de școală primară, în Ilva-Mică mai exista un singur evreu, ce s-a întors, după deportare, în satul său: „Bătrânul Noel”, înalt, drept, sobru, ce locuia în clădirea de lângă podul de fier (CFR) și care avea obiceiul de a se plimba cu bastonul, în fiecare dimineață și indiferent de vreme, dintr-un capăt în altul al localității.

Pentru a înțelege, măcar întrucâtva, doar cât permite vizionarea din confortul canapelei de acasă, ce a însemnat un ghetou ori un lagăr al morții, filmele „Pianistul”, „În Beznă” sau „Fără destin” ne pot ajuta, iar dacă dorim să deslușim cauzele și circumstanțele care au condus la prigoana declanșată împotriva evreilor, cărțile „De două mii de ani” și „Jurnal” (1935-1944), ambele aparținând scriitorului Mihail Sebastian, sunt suficient de relevante. Într-adevăr, e de tărâmul sfințeniei să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău – doar o mamă se apropie de împlinirea acestui canon prin dragostea purtată pruncului său – , dar de aici și până la depunerea în străfundurile ființei tale a unor straturi succesive de ură față de semenul tău este cale lungă de străbătut și nimic, din ce este sub soare, nu justifică degradarea civică și persecuția celuilalt.

În centrul Budapestei, nu departe de clădirea Parlamentului, într-o zi de vară am aflat expuse pe caldarâm lucruri aparținând evreilor gazați și aruncați în gropi comune: un palton, o poșetă, un pantof, o pălărie, un portmoneu, un pieptene… Și totul era cufundat într-o tăcere tulburătoare, reîntâlnită ulterior în Piața Eroilor Ghetoului din Cracovia, unde sunt amplasate un număr de 70 de scaune ce-și așteaptă cuminți stăpânii.

Monumentul ridicat în fața Sinagogii din Bistrița, spre veșnica aducere aminte a ororilor pe care le poate comite un om împotriva altui om „din-te-miri” ce motive.
Monumentul închinat evreilor bistrițeni trimiși în lagărele de exterminare și situat în Piața Morii din Bistrița. Pe filele metalice sunt încrustate numele tuturor celor care au avut acest tragic destin.
Monumentul amplasat la intrarea în Stațiunea Pomicolă Bistrița, pe locul în care au fost încartiruite familiile de evrei, înainte de deportare.
Cimitirul evreiesc de pe Valea Ghinzii, împrejmuit și bine-îngrijit. Îl putem lua ca model, în timp ce întinderea lui denotă mărimea considerabilă a comunității evreiești din Bistrița anterior celui de-al doilea război mondial.

În fața bisericii „de la azil”, cum pe scurt i se spune, se află un alt monument, dedicat de această dată exilului silit al miilor de sași bistrițeni, petrecut în toamna anului 1944, când au părăsit în grabă satele pentru a scăpa din calea răzbunării rușilor. Nu comporta importanță că ei, sașii transilvăneni și bucovineni, nu aveau nici o vină, că străbunii lor au plecat din părțile Prusiei cu sute de ani în urmă, că în Transilvania și Bucovina s-au născut și ei, și părinții părinților lor, ori că aici era casa și țara lor. Conta doar că întrebuințau un dialect al limbii germane și că rădăcinile converg înspre această nație în negura încâlcită a istoriei – suficiente motive pentru a revărsa ura acumulată pe cel slab, aflat lângă tine. În Ilva-Mică, dincolo de gară și într-o casă joasă, locuia cândva o bătrânică: „Bubușoaia” (Blum Ludmila), care, după ce a revenit în satul natal, după refugiere, a lucrat în fabrică și a trăit de una singură.

Dacă ieșirea evreilor din Egipt la îndemnul lui Moise, a fost voluntară, părăsirea în masă a Transilvaniei și Bucovinei de către etnicii germani a fost impusă de împrejurări.
Monumentul exodului german.
Imaginea încrustată este reprezentativă pentru tot ce a însemnat evacuarea forțată.
Ipostaza celor doi soți sași aduce cu imaginea plecării lui Lot și a soției sale din calea urgiei abătută asupra cetăților Sodoma și Gomora: ambii erau împietriți de durere, însă el reușește să privească golul din față și să ducă spășit pustiul din suflet, în timp ce EA, lipită tandru de trupul „omului său”, nu rezistă tentației de a se întoarce, de a privi încă o dată înapoi.
Să pleci inopinat, pe jos, spre necunoscut, cu câte un geamantan în mână, ori cu câteva lucruri încărcate într-o căruță. Haideți să ne punem cu toții în locul lor și să ne închipuim că mâine, dis-de-dimineață, am fi obligați să lăsăm aici agoniseala, ancora cu amintiri și mormintele înaintașilor, și să plecăm, nu într-o altă țară (de exemplu, Italia, pe motiv că ne tragem din romani) cum au fost ei obligați, ci doar dincolo de Carpați. Ce chin cumplit ne-ar fi dat să îndurăm, ce neliniști nemărginite ne-ar cuprinde.
Ipostaza din josul imaginii este cutremurătoare: un copil ce vrea acasă în timp ce o mamă înlăcrimată îl târăște după ea.
O imagine dureroasă aflăm și la final, unde un tată, din mers, îi șoptește fetiței un cuvânt de consolare, de încurajare. În fundal se zăresc satele depopulate și casele părăsite, ocupate ulterior de locatari ce au probat că nu prea le meritau.

Pentru a sublinia că evacuarea sașilor din fața ofensivei rusești nu a fost un caz izolat, ci un fenomen de amploare, așez alăturat și tăblițele ce menționează numărul etnicilor germani ce au plecat din fiecare sat.

Pietrele funerare ale sașilor ce au ridicat Dumitra: un sat aranjat și aerisit, în care casele sunt aliniate și așezate umăr lângă umăr, dar la distanță suficient de mare față de casele de vis-a-vis de drum. Și ce contrast, când astăzi ne ducem cu gardurile până în șosea, fără a lăsa liberă nici bucata de loc necesară pentru un biet trotuar. Și măcar dacă am planta pe fâșie un arbore ori un arbust, sau dacă am cultiva-o cu ceva…
Cum lumea este – nu de acum, ci „de când e lumea” – într-o dinamică imprevizibilă, nici un neam nu știe încotro îl vor conduce pașii istoriei și nimeni, din câți pământeni suntem, nu știe ce îi rezervă ziua de mâine și dacă este învrednicit să o prindă. Prin urmare, chiar dacă evocarea acestor sordide episoade ale omenirii sunt de natură să ne umbrească starea de senin sufletesc, nu trebuie să le „dăm la spate” și, mai ales, nu trebuie să le repetăm. Dacă, cu veacuri în urmă, feciorii de răzeși primeau câte o bătaie lângă movila de hotar pentru a ține minte, până la moarte, până unde li se întinde moșia, și noi trebuie să ne oprim cu pioșenie lângă aceste pietre puse în calea uitării cu scopul de a ne îndemna să practicăm toleranța și respectul reciproc.